Ani întregi am tăcut de frica soțului meu. În seara în care m-a lovit în fața copilului, fiul meu a sunat la poliție

— Pune telefonul jos, Andrei! a urlat Sorin, ținându-mă de încheietură.

Fiul meu stătea în ușa bucătăriei, desculț, cu telefonul lipit de ureche. Avea paisprezece ani și îi tremura bărbia.

— Tata o lovește pe mama. Vă rog să veniți.

Sorin mi-a dat drumul și a făcut un pas spre el. M-am băgat între ei fără să mă gândesc. Pe jos era ciorba vărsată, iar sub călcâi simțeam un ciob din farfuria spartă.

Totul pornise de la patruzeci și șapte de lei. Cumpărasem medicamente pentru Andrei fără să-l întreb.

— Eu muncesc degeaba în casa asta? mă întrebase, fluturând bonul.

Munceam și eu. La un atelier de croitorie, opt ore pe zi, uneori zece. Dar cardul meu stătea în portofelul lui. Îmi lăsa bani de autobuz și îmi cerea restul până la ultimul leu.

La început îi spusesem grijă pentru familie. El plătea facturile, el știa ratele. Când am vrut să-mi țin salariul, mi-a zis că sigur am pe cineva.

După aceea au venit verificările telefonului, scandalurile dacă întârziam și vizitele la mama tot mai rare.

— Maică-ta îți bagă prostii în cap.

Mama locuia la două stații de autobuz. Ajunsesem să vorbim pe ascuns, din vestiarul atelierului.

Prima palmă venise cu șase ani înainte. A doua zi adusese flori și plânsese. Le pusesem într-un borcan, fiindcă nu aveam vază, și mă agățasem de plânsul lui ca de o promisiune.

Pe urmă nu mai aducea nimic.

Când au bătut polițiștii, Sorin și-a schimbat vocea.

— O ceartă de familie. Băiatul s-a speriat degeaba.

Andrei s-a tras lângă mine.

— Nu e prima dată, a spus.

M-am uitat la el. Eu încă eram gata să spun că nu fusese chiar așa. Din rușine, din frică… nici nu mai știam.

Un polițist m-a întrebat separat ce se întâmplase. Mi-a văzut încheietura umflată. Atunci am început să vorbesc și n-am mai putut să mă opresc.

În seara aceea, Sorin a fost dus la secție. Ulterior am aflat că fusese reținut pentru douăzeci și patru de ore. Polițiștii au emis un ordin de protecție provizoriu, iar instanța a dispus apoi să nu se apropie de noi.

Eu și Andrei am dormit la mama. Mai bine zis, el a stat cu ochii în ușă, iar eu am stat cu ochii la el.

— O să ajungă la închisoare din cauza mea?

M-am așezat pe marginea patului.

— Nu tu ai făcut asta. Ai cerut ajutor.

— Dar dacă tăceam…

— Nu. Ai făcut bine.

Am repetat până când a adormit. Eu nu eram încă în stare să cred că puteam pleca definitiv.

A doua zi, soacra mea m-a sunat de șapte ori. Când am răspuns, a început direct:

— Ai distrus familia pentru o ceartă? Acum ce faceți, îl lăsați pe drumuri?

Am închis. Apoi am plâns în baia mamei, cu robinetul pornit.

Nu plecasem cu economii. Aveam o sacoșă cu haine, actele și două sute de lei împrumutate de la o colegă. Am cerut un card nou și am schimbat contul de salariu la serviciu. Mi-a fost rușine să explic. Femeia de la salarizare doar a dat din cap și mi-a întins formularul.

Prin asistența socială am primit îndrumare juridică și am găsit consiliere pentru Andrei. Eu am acceptat mai târziu. Tot spuneam că el are nevoie mai mult.

Într-o zi, psiholoaga m-a întrebat dacă dorm.

Am început să plâng înainte să răspund.

Au trecut opt luni. Divorțul nu s-a terminat, iar dosarul penal încă merge înainte. Stăm cu mama într-un apartament mic. Andrei doarme în camera mea de fată, eu pe canapeaua din sufragerie.

Uneori trântește cineva portiera în fața blocului și tresărim amândoi. Alteori mă trezesc făcând socoteli și mă sperii că am cheltuit prea mult, deși nu mai are cine să-mi controleze bonurile.

Săptămâna trecută, Andrei a luat o notă mică la matematică. Mi-a întins lucrarea fără să mă privească.

— Ești supărată?

— Pe notă putem lucra. De mine nu trebuie să-ți fie frică.

A lăsat umerii în jos. Abia atunci am înțeles cât de încordat stătuse.

Încă mă doare că fiul meu a trebuit să cheme ajutorul pe care eu nu reușisem să-l cer.

Când aud «de ce n-ai plecat mai devreme?», mă întreb câte femei tac fiindcă se tem că asta va fi prima întrebare.