Am plecat cu fetița la părinți după ce soțul mi-a spus iar „Așa e mama”. De data asta, întoarcerea mea avea o condiție

— Dacă nu știi să ții o casă, măcar lasă pe cineva care știe!

Soacra mea răsturnase sacoșa de cumpărături pe masa din bucătărie. Iaurturile se rostogoliseră lângă facturi, iar Ilinca, fetița noastră de cinci ani, ținea o cutie de cereale lipită de piept.

M-am uitat la Radu. Stătea lângă frigider, cu telefonul în mână.

— Spune ceva.

A oftat, fără să mă privească.

— Anca, nu începe și tu. Știi cum e mama.

Atunci mi-am scos șorțul. Nu am țipat. Cred că tocmai liniștea mea l-a speriat.

Până în seara aceea înghițisem multe. Locuiam într-un apartament cu două camere, cumpărat în rate. Mama lui ne dăduse douăzeci de mii de lei pentru avans, bani pentru care îi mulțumisem și pe care încercam să-i strângem înapoi. Ea spunea mereu că nu-i vrea, dar îi pomenea la fiecare ceartă.

Avea o cheie „pentru urgențe”. Urgențele ei însemnau să vină dimineața, cât eram la serviciu, să mute lucrurile prin dulapuri și să-mi numere caserolele din frigider.

— Iar ai făcut paste? Copilul are nevoie de mâncare adevărată.

— Bluza asta ai cumpărat-o acum? Radu muncește degeaba, văd.

Lucram la contabilitatea unui depozit și câștigam aproape cât el. Totuși, în discuțiile ei, banii erau întotdeauna ai băiatului.

La început, Radu râdea și mă lua în brațe seara.

— Nu pune la suflet. Vrea să ajute.

După un timp, nici nu mă mai lua în brațe. Doar îmi cerea să nu stric liniștea.

În seara cu sacoșa, cumpărasem cerealele fiindcă Ilinca fusese curajoasă la dentist. Costaseră paisprezece lei. Soacra mea găsise bonul și venise să-mi explice că așa ajung familiile datoare.

Când am văzut-o pe Ilinca punând cutia înapoi pe masă, încet, ca și cum făcuse ceva rău, mi s-a făcut greață.

— Mergem la bunica, i-am spus.

— La mine? a întrebat soacra mea.

— La mama mea.

Am pus în geantă câteva haine, medicamentele fetiței și ursulețul ei. Radu m-a urmat în dormitor.

— Faci circ pentru niște cereale?

— Dacă tu asta ai înțeles, chiar trebuie să plec.

Părinții mei locuiau la patruzeci de kilometri. Tata a venit cu mașina. Nu m-a întrebat nimic pe drum. Doar a dat căldura mai tare, fiindcă Ilinca adormise cu mâinile reci.

Am dormit trei săptămâni în camera mea din liceu. Mama ne-a făcut loc în dulap și nu mi-a spus niciodată că mă avertizase. Pentru asta i-am fost recunoscătoare mai mult decât am putut să-i spun.

Radu suna zilnic pentru fetiță. Cu mine vorbea scurt.

— Mama plânge. Zice că ai făcut-o de rușine.

— Eu cum sunt, Radu?

A tăcut.

Într-o duminică a venit cu prăjituri și o păpușă. Ilinca i-a sărit în brațe, apoi l-a întrebat:

— Dacă venim acasă, iar se supără bunica pe mami?

L-am văzut strângând cutia de prăjituri până i s-a îndoit capacul.

După ce fetița a ieșit cu tata în curte, am rămas la masa din bucătărie.

— Nu-ți cer să nu-ți mai vezi mama. Îți cer să nu mai intre fără să ne întrebe, să nu-mi controleze banii și să nu mă certe în fața copilului. Iar când o face, să spui ceva. Tu.

— Și dacă se supără?

— Atunci se supără. Eu nu mai pot trăi așa.

Mi-au tremurat mâinile când am continuat:

— Ori stabilim limitele astea, ori acceptăm că nu mai putem continua împreună. Nu mă întorc pentru încă o promisiune.

A plecat fără să-mi răspundă.

Marți m-a sunat. Fusese la mama lui, îi ceruse cheia și îi spusese că vizitele se anunță. Când ea începuse să mă învinovățească, o oprise.

— I-am spus că eu am lăsat lucrurile să ajungă aici, mi-a zis. Și că nu mai accept.

Nu m-am întors imediat.

Au mai trecut două săptămâni. Apoi am mers acasă, întâi pentru un weekend. Când soacra mea a venit neanunțată, Radu a coborât la intrarea blocului și i-a explicat că aveam deja planuri. Seara a stat abătut. Mi-a fost milă de el, dar nu m-am mai oferit să repar eu supărarea ei.

Acum încă avem discuții. Soacra mea e rece, iar noi punem lunar bani deoparte să-i înapoiem avansul. Dar Radu nu mă mai lasă singură în fața ei.

Uneori mă întreb de ce a trebuit să plec ca să fiu auzită. Voi ați mai fi avut curaj să vă întoarceți?