Soțul meu ne-a părăsit într-o casă care se prăbușea. Când au venit să-mi ia copiii, aveam masa pusă pentru trei

— Mamă, spune-le că am fost cuminți.

Ilinca ținea mâna fratelui ei atât de strâns, încât Andrei încerca să-și tragă degetele. Lângă ușă așteptau două sacoșe cu haine. Pe masă pusesem trei farfurii de ciorbă, deși știam că în după-amiaza aceea aveam să mănânc singură.

— Nu pentru că ați fost răi plecați, am spus.

Dar cum să le explic unor copii de opt și cinci ani că nici eu nu înțelegeam unde se terminase sărăcia și unde începuse vina mea?

Mă cheamă Maria. Cu un an înainte, soțul meu, Vasile, plecase din sat cu toate economiile noastre și mașina trecută pe numele lui.

— Descurcă-te. Tu ziceai că știi mai bine cu copiii.

Atât mi-a spus. După aceea, telefonul lui a rămas închis.

Cât fusese acasă, hotăra tot: când mergeam la mama, ce cumpăram, dacă puteam lucra. Renunțasem la postul de vânzătoare fiindcă nu suporta să ajung după șapte seara.

— Nu-mi cresc alții copiii, îmi zicea.

Iar când a plecat, tocmai asta s-a întâmplat.

Casa era a părinților lui, morți de câțiva ani. Două camere la marginea unui sat din Vaslui, cu acoperișul cârpit și fântâna peste drum. Nu aveam mașină, iar microbuzul spre comună trecea de două ori pe zi.

Dimineața curățam la magazin. După-amiaza spălam covoare, pliveam sau ajutam bătrânele la treabă. Uneori primeam bani, alteori cartofi și ouă.

Ilinca învățase să încălzească mâncarea. Asta mă durea cel mai tare: era copil și eu mă sprijineam pe ea ca pe un om mare.

În noiembrie, ploaia a intrat prin tavan. Mutam ligheanele noaptea, fără să aprind lumina, ca să nu-i trezesc. Apoi soba a început să scoată fum.

Am cerut ajutor la primărie. Asistenta socială, doamna Elena, a venit și a făcut cereri cu mine. Am primit alimente și un ajutor de urgență. Am cumpărat lemne și medicamente, dar pentru acoperiș nu mai rămăsese nimic.

Fratele meu, Sorin, locuia într-o garsonieră cu soția și bebelușul lor.

— Vă țin câteva zile, Marie. Dar pe urmă?

M-am supărat pe el. Pe urmă mi-a fost rușine. Nici el nu avea de unde.

Într-o noapte, Andrei s-a trezit vomitând. Ilinca spunea că o doare capul. Eu abia mă țineam pe picioare. Am deschis ușa și am sunat la salvare.

La spital ne-au spus că ne intoxicaserăm de la sobă.

Când ne-am întors, o bucată din tavan căzuse peste patul copiilor.

Doamna Elena a venit cu cineva de la protecția copilului. Nu mi-au spus că sărăcia mă făcea o mamă rea. Mi-au spus că locuința nu mai era sigură și că nu puteam rămâne acolo cu ei.

— Căutați-ne un loc împreună, am rugat-o.

Au dat telefoane. Nu s-a găsit imediat un loc pentru toți trei. Eu puteam sta la o vecină. Copiii urmau să ajungă temporar la o asistentă maternală, împreună.

— Temporar cât?

Doamna Elena și-a strâns mapa la piept.

— Nu vreau să vă mint, Maria. Nu pot să vă promit o dată.

Atunci am început să țip. Nu sunt mândră. Am lovit masa, am răsturnat o cană. Ilinca s-a pus în fața fratelui ei, iar eu am tăcut când i-am văzut fața.

În ziua plecării, Andrei și-a ascuns papucii sub pat. Credea că fără ei nu-l pot lua.

Femeia care i-a primit, doamna Florica, mi-a răspuns la primul telefon cu o voce obosită, dar blândă.

— Au mâncat. Fetița vrea să știe dacă ai și tu ceva cald.

Am zis că da. Mâncasem pâine cu sare.

De atunci au trecut șapte luni. Lucrez cu contract la o brutărie din comună. La început dormeam la vecină; acum închiriez o cameră cu bucătărie. Proprietara a acceptat să treacă în contract că pot locui și copiii.

Îi vizitez în fiecare săptămână. La început, Andrei nu voia să mă îmbrățișeze. Stătea lângă doamna Florica și mă privea de parcă trebuia să-i dovedesc ceva.

Săptămâna trecută mi-a adus un desen: o casă, trei oameni și un soare verde.

— N-am avut galben, mi-a explicat.

L-am lipit lângă pat. Aștept evaluarea locuinței și răspunsul la cererea de a-i avea iar acasă. Vasile n-a venit la nicio vizită.

Eu încă pun deoparte câte trei mere, chiar dacă două rămân până duminică.

Nu cer să-mi spună cineva că am făcut totul bine. Dar când o mamă cere ajutor să-și țină copiii acasă, n-ar trebui s-o auzim înainte să ajungă să-i piardă?