Mi-am primit cumnata și copiii ei în casă, iar soțul meu mi-a spus să aleg: ei sau căsnicia noastră

— Ori pleacă ea, ori plec eu.

Dorin stătea în mijlocul holului cu sacul de haine al surorii lui în mână. Din bucătărie se auzea lingurița lui Rareș lovind cana. Copilul se oprise din mâncat, dar mâna îi tremura încă.

— Pune sacul jos, i-am spus. Copiii n-au unde să doarmă.

— Să-i găzduiască cineva din banii pe care i-a luat de la mine.

Elena și-a tras fetița lângă ea. Nu plângea. Se uita la încălțările noastre, aliniate lângă ușă, de parcă nici acolo nu avea voie să ocupe loc.

Cu două ore înainte mă sunase de la autogară. Bărbatul ei plecase de trei săptămâni. Nu mai răspundea, iar chiria rămăsese neplătită de două luni. Proprietarul le ceruse apartamentul înapoi. Elena predase cheile fiindcă nu mai avea bani nici pentru întreținere.

Avea trei sacoșe, patru sute de lei și doi copii care întrebau unde merg.

I-am spus să vină la noi. Abia după ce am închis mi-am dat seama că trebuia să-l sun întâi pe Dorin.

Locuiam într-un apartament cu două camere, la marginea Ploieștiului. Eu lucram la o brutărie, el era electrician. Aveam rată, o mașină veche și obiceiul să calculăm cumpărăturile înainte să ajungem la casă. Nu ne permiteam încă trei oameni. Dar nici să-i las în autogară nu puteam.

Dorin nu mai vorbise cu sora lui de șase ani.

După moartea mamei lor, Elena ceruse partea ei din casa părintească. El voia s-o păstreze. O îngrijise pe mama lor aproape singur în ultimii doi ani, iar fiecare perete îi amintea de ceva.

Ca să evite vânzarea, făcuse un credit și îi plătise Elenei jumătate din valoarea stabilită de evaluator. Rata aceea era încă pe frigiderul nostru, prinsă sub un magnet.

— Și-a luat banii și a dispărut, îmi spusese de atâtea ori.

În seara aceea, Elena n-a încercat să se apere.

— Mâine caut ceva, a zis. Numai noaptea asta.

Dorin a lăsat sacul jos. A plecat trântind ușa și s-a întors după miezul nopții. S-a culcat cu spatele la mine.

— Ai hotărât pentru amândoi, a șoptit.

Avea dreptate. Asta mă durea cel mai tare: că puteam să greșesc față de el chiar făcând un lucru pe care îl credeam bun.

Primele zile au fost grele. Rareș dormea pe canapeaua din sufragerie cu ghiozdanul sub cap. Ioana întreba înainte să ia un iaurt. Elena spăla vase deja curate și se ridica de la masă imediat ce intra fratele ei.

Într-o dimineață am găsit-o numărând monede lângă aragaz.

— Pentru pâine, a spus repede. Nu vreau să credeți că…

— Nu cred nimic. Pune apa de cafea.

A început să plângă fără zgomot. Eu m-am prefăcut că mă uit după ibric.

Conflictul adevărat a izbucnit după o săptămână, când Dorin a găsit factura la gaze.

— Noi plătim tot, ca de obicei!

Rareș s-a ridicat atât de repede, încât a răsturnat paharul.

— Eu pot să nu mai fac baie seara.

Dorin a rămas cu factura în mână. Elena a luat copilul de umeri și l-a dus în sufragerie.

Mai târziu, l-am găsit pe soțul meu ștergând apa de sub masă.

— Nu despre ei vorbeam, mi-a spus.

— Ei de unde să știe?

În noaptea aceea, Elena a venit în bucătărie.

— Banii din casă i-am băgat în firma lui. Am semnat și pentru un împrumut. Mi-a fost rușine să vă spun.

Dorin a râs scurt.

— Și eu am plătit șase ani fiindcă ție ți-a fost rușine?

— Nu-ți cer să mă ierți. Dar n-am știut cum să mă întorc după tot ce ți-am spus atunci.

Nu s-au îmbrățișat. Au stat la masă până s-a răcit ceaiul. El i-a spus despre nopțile petrecute la spital cu mama lor. Ea l-a ascultat fără să-l întrerupă.

A doua zi am pus pe hârtie cheltuielile și un termen de șase săptămâni. Elena s-a angajat la cantina unei fabrici. Eu am ajutat-o cu cererea pentru ajutorul social și cu programarea la un avocat pentru pensia copiilor.

Au plecat după două luni, într-o garsonieră. Dorin le-a dus paturile cu mașina unui coleg. Cu sora lui încă vorbește greu, dar îl sună pe Rareș să-l întrebe de școală.

Uneori mă întreb dacă trebuia să-i cer voie înainte să deschid ușa. Dar cum îi spui unui copil să mai aștepte afară până vă hotărâți voi cine a suferit mai mult?