După ce mi-a murit soțul, fiul meu m-a primit în casă. N-am crezut că într-o zi o să plec de acolo ca o străină
„Mamă, iar ai mutat lucrurile prin bucătărie? Nu mai găsesc nimic din cauza ta!”
Am rămas cu mâna pe ibric și m-am uitat la Cătălin ca la un străin. În spatele lui, Irina își strângea buzele și dădea din cap, fără să spună nimic. Pe masă era mămăliga încă fierbinte, copiii se uitau speriați de la unul la altul, iar eu simțeam că mi se strânge pieptul. Nu pentru că ridicase tonul. Ci pentru că, pentru prima oară, am înțeles clar că nu mai eram mama lui. Eram problema din casă.
După ce a murit soțul meu, Dumitru, n-am mai știut ce să fac cu mine. Patruzeci și doi de ani am trăit împreună. Om cu defecte, cum suntem toți, dar era omul meu. Când s-a stins, într-un salon rece de spital, am simțit că se închide și ușa casei noastre peste mine. Stăteam singură în apartamentul nostru din Ploiești și auzeam liniștea ca pe un zgomot. Deschideam dulapul și îi simțeam cămășile. Mă așezam pe marginea patului și uitam de ce m-am ridicat.
Atunci Cătălin mi-a zis:
„Hai la noi, mamă. Ce să mai stai singură? E loc destul.”
Am plâns de recunoștință. Chiar am crezut că Dumnezeu nu m-a lăsat de tot singură.
La început, în apartamentul lor din București, m-am străduit să nu încurc. Mă trezeam prima. Făceam sandvișuri pentru copii, îi duceam la școală, puneam ciorbă pe foc, spălam, călcam, mergeam la piață. Din pensia mea cumpăram carne, fructe, detergenți. Nu țineam socoteala. Nici nu voiam. Mi se părea normal. Eram mamă, eram bunică, eram acolo unde trebuie.
Numai că încet-încet am început să simt că orice fac e greșit.
„De ce le-ai dat copiilor pâine cu unt? Irina le face altfel pachetul.”
„Mamă, nu mai spăla tricourile mele cu programul ăla.”
„Nu mai deschide geamul la baie, că intră praf.”
„Ai pus farfuriile unde nu trebuie.”
Mă opream, ascultam, dădeam din cap. „Bine, mamă, iartă-mă”, ziceam eu. Și după ce spuneam, îmi dădeam seama cât de ciudat sună. Eu îi ceream iertare copilului meu că am pus farfuriile pe alt raft.
Irina nu țipa. Asta durea și mai tare. Vorbea frumos, dar cu răceala aia care te face mic.
„Doamna Maria, apreciez că ajutați, dar fiecare om are stilul lui în casă.”
Doamna Maria. Nu mamă, nu nimic. Doamna Maria, de parcă eram chiriașă.
Câteodată o auzeam vorbind la telefon cu sora ei din Buzău.
„E greu, dragă. Adică da, ne ajută, dar știi cum e… când mai stă cineva cu tine în casă, se schimbă tot.”
Mă prefăceam că nu aud. Mă duceam în baie și dădeam drumul la apă, ca să pot plânge fără să se audă.
Cel mai rău a fost într-o seară de duminică. Făcusem sarmale, pentru că știam că lui Cătălin i-au plăcut mereu. A venit obosit de la serviciu, a gustat și a zis:
„Prea multă sare.”
Atât.
Nu „mulțumesc”, nu „ce bine miroase”. Irina a împins farfuria și a zis:
„Ți-am spus să nu mai gătești mult. Noi mâncăm mai dietetic.”
Atunci am simțit că ceva în mine cedează. Nu pentru sarmale. Pentru tot. Pentru felul în care mă strecuram prin casă pe vârfuri, de parcă deranjam aerul. Pentru faptul că nepoții au început și ei să spună „nu așa face mama”, când le legam șireturile sau le puneam căciula.
Într-o dimineață, după încă o discuție din nimic, mi-am scos geamantanul vechi din debara. Irina m-a văzut.
„Ce faceți?”
„Plec.”
S-a albit puțin. Cred că nu se aștepta.
Cătălin a venit repede din sufragerie.
„Cum adică pleci? Iar faci teatru?”
Teatru. Cuvântul ăla m-a lovit mai rău ca orice.
„Nu fac teatru, mamă…”, am zis și m-am încurcat singură. „Nu mai pot. Voi aveți viața voastră. Eu nu mai vreau să mă simt de prisos.”
El a ridicat din umeri.
„Ți se pare. Noi doar ți-am spus niște lucruri normale.”
„Normale pentru cine, Cătălin? Să-ți fie frică să pui o farfurie? Să vorbești în șoaptă în casa copilului tău?”
N-a răspuns. S-a uitat la Irina. Ea și-a încrucișat brațele și a zis doar:
„Dacă asta considerați mai bine…”
În două săptămâni mi-am găsit o garsonieră mică, la etajul patru, într-un bloc vechi. Avea mobilă amestecată, miros de var și o fereastră care dădea spre alt bloc. Dar era liniște. O liniște tristă, da, dar a mea. Mi-am pus două farfurii în dulap, ibricul pe aragaz și poza cu Dumitru pe noptieră. În prima seară am mâncat pâine cu brânză și am plâns până am adormit.
Cătălin nu m-a oprit. Asta n-am putut să iert.
La început m-a mai sunat rar.
„Ce faci?”
„Bine.”
„Ai nevoie de ceva?”
„Nu.”
După aceea, tot mai puțin. De sărbători îmi trimitea un mesaj sec. Nepoții au crescut. Irina, cred, a fost ușurată că am plecat. Iar eu… eu m-am obișnuit cu singurătatea așa cum te obișnuiești cu un pantof care te strânge: mergi mai departe, dar doare mereu.
Cel mai greu nu e că stau singură. Cel mai greu e să știu că am un fiu în viață și totuși să mă simt ca și cum l-am pierdut și pe el după ce l-am pierdut pe Dumitru.
Spuneți-mi, voi ce ați fi făcut în locul meu? O mamă trebuie să înghită orice, doar ca să rămână aproape de copilul ei?