„Mamă, omul ăsta nu te iubește, te golește de bani!” — iar eu am rămas cu cardul în mână și inima făcută bucăți
„Iar i-ai dat bani?”
Vocea lui Rareș a lovit bucătăria mai rău decât dacă ar fi trântit ceva pe jos. Eu stăteam cu telefonul în mână, încă pe ecranul aplicației de banking, și simțeam cum mi se usucă gura.
„Sunt banii mei”, am zis, dar slab. Prea slab.
El s-a uitat la mine lung, cu ochii ăia ai lui taică-său când era supărat și dezamăgit în același timp.
„Mamă, nu vezi? În fiecare săptămână apare cu altă nenorocire. Ba o datorie veche, ba o rată, ba că îl dă afară din apartament. Cât o să-l mai salvezi?”
M-a durut. Nu doar ce spunea. Felul în care o spunea. De parcă eram un copil care nu pricepe nimic.
Sunt văduvă de șase ani. Șase ani în care casa mea a fost atât de tăcută, încât auzeam noaptea frigiderul ca pe un om care oftează. După ce a murit Doru, m-am obișnuit să vorbesc singură. La început șopteam, de rușine. După aceea nici nu mi-a mai păsat.
Pe Marian l-am cunoscut la cimitir. Da, așa a început totul, ciudat și trist. Îngrijea mormântul surorii lui și m-a ajutat într-o zi să ridic o găleată cu apă. A stat de vorbă cu mine, simplu, fără grabă. A doua oară mi-a adus o lumânare, că uitasem să cumpăr. A treia oară m-a întrebat dacă beau o cafea în centru.
Nu era vreun bărbat spectaculos. Dar era cald. Mă asculta. Îmi spunea „Marioara, să mai ieși și tu din casă, că te usuci printre pereți”. Și eu râdeam. Nu mai râsesem așa de mult timp.
Rareș nu l-a plăcut de la început.
„Prea se bagă repede”, mi-a zis după ce Marian a venit a doua oară la mine acasă și a adus pateuri.
„Ți se pare. E atent.”
„Atent? Sau interesat?”
Atunci m-am supărat. Mi s-a părut urât. Fiul meu are serviciu bun, stă în București, vorbește repede, decide repede, parcă tot timpul e în luptă cu ceva. Eu sunt altfel. Eu încă mai cred în oameni, na, poate prostește.
Prima dată când Marian mi-a cerut bani, aproape că mi-a fost milă de el înainte să apuce să termine fraza.
„Marioara, mi-e și jenă… Am o încurcătură mai veche. Dacă nu plătesc până vineri, mă execută ăștia. Îți dau înapoi din pensie, puțin câte puțin.”
Era vorba de 2.000 de lei. I-am dat.
Mi-a mulțumit cu ochii umezi și m-a sărutat pe frunte. În seara aia am adormit cu un sentiment ciudat, jumătate liniște, jumătate nod în stomac.
După două săptămâni a urmat alta.
„Am de pus niște bani pentru avocat. O poveste veche cu fostul cumnat. Nu vreau să te încarc, dar n-am la cine să apelez.”
Apoi încă una. Pentru mașină. Pentru un control medical. Pentru o datorie pe care „uitase” să mi-o spună. Mereu temporar. Mereu urgent. Mereu cu promisiunea că rezolvă el.
Începusem să scot din economiile puse deoparte pentru înmormântare. Uite că asta e realitatea. La vârsta mea, pui bani și pentru moarte, nu doar pentru viață.
Rareș a aflat când a văzut niște extrase pe masă.
„Ai scos 12.000 de lei în trei luni?”
Am tăcut.
„Mamă… 12.000?”
Nu țipase încă. Asta m-a speriat mai tare.
„Nu înțelegi cum e să vii seara într-o casă goală”, i-am spus. „Nu înțelegi cum e să nu te sune nimeni o zi întreagă. Să mănânci singură. Să vorbești cu televizorul.”
S-a înmuiat puțin. A tras un scaun și s-a așezat.
„Înțeleg că ești singură. Dar omul ăsta profită. Și tu îi spui iubire.”
M-a podidit plânsul atunci. Din nervi, din rușine, din tot.
Ca să mă protejeze, Rareș a început să-mi gestioneze el pensia. Mi-a mutat o parte din bani într-un cont la care să nu umblu ușor și mi-a zis să-i cer lui dacă am nevoie de sume mai mari. M-am simțit umilită. Eu, femeie de 63 de ani, ajunsesem să cer voie pentru banii mei.
Dar poate avea dreptate.
Când Marian a aflat, s-a schimbat.
„Așa deci? Te controlează băiatul ca pe o incapabilă?”
„Nu mă controlează. Mă ajută.”
„Nu, te ține scurt. Și între noi doi bagă numai venin.”
Pentru prima dată, tonul lui m-a speriat. N-a mai fost blând. N-a mai fost cald. A plimbat prin bucătărie un pahar gol, l-a pus jos mai tare decât trebuia și a zis printre dinți:
„Dacă mă iubeai, găseai o soluție.”
Atunci parcă s-a rupt ceva în mine. Mic, dar clar. Pentru că Doru, Dumnezeu să-l ierte, în toți anii noștri grei, n-a folosit niciodată iubirea ca pe o datorie.
L-am întrebat simplu:
„Marian, tu pe mine mă vrei sau vrei doar să te scot din necazuri?”
A râs scurt. Fără căldură.
„La vârsta noastră, ce mai înseamnă iubirea? Ne ajutăm unul pe altul.”
M-a înghețat răspunsul ăla. Pentru că eu nu cerusem să mă „ajute” cu bani. Eu cerusem doar să nu mai fie așa liniște în casă.
În seara aia i-am spus să plece. A încercat să mă înduplece, apoi s-a enervat, apoi a tăcut. Și-a luat geaca și, înainte să iasă, mi-a zis:
„O să rămâi singură din cauza băiatului.”
Nu i-am răspuns. Doar am închis ușa și m-am sprijinit de ea, tremurând.
A doua zi, Rareș a venit cu plase de la piață și s-a purtat de parcă nimic nu s-ar fi întâmplat. Mi-a reparat bateria de la baie, mi-a făcut cafea și, pe la prânz, a zis încet:
„Nu vreau să-ți conduc viața. Vreau doar să nu te văd distrusă.”
Am plâns iar. Se pare că în perioada aia numai asta știam.
Acum încă mă lupt cu rușinea. Cu dorul. Cu gândul că poate am fost naivă. Sau poate doar foarte singură. Și singurătatea, dacă n-ai trecut prin ea, nu știi ce compromisuri te pune să faci.
Spuneți-mi voi: unde se termină nevoia de iubire și unde începe umilința?
Și voi ce ați fi făcut în locul meu, dacă inima voia una, iar mintea și copilul vostru strigau altceva?