M-am mutat la fata mea, iar ginerele m-a făcut să mă simt străină în propria bătrânețe
„Iar ați lăsat lumina aprinsă pe hol?”
Asta am auzit în a treia seară după ce m-am mutat la fata mea. Nici nu-mi scosesem toate hainele din geantă. Stăteam aplecată lângă pat, cu mâinile în puloverul meu vechi, și am înțepenit. Din prag, ginerele meu, Cătălin, se uita la mine de parcă intrasem cu bocancii în casa lui, nu în casa copilului meu.
„Îmi cer scuze”, am zis încet. „N-am fost atentă.”
El a pufnit.
„Păi, trebuie să fim atenți, că nu vine curentul gratis.”
Fata mea, Andreea, era în bucătărie. Am așteptat s-o aud spunând ceva. N-a zis nimic. Doar zgomot de farfurii și un „hai la masă” spus prea vesel, prea repede.
Casa mea de la țară rămăsese în urmă ca o rană deschisă. După ce a murit bărbatu-meu, am tras singură cât am putut. Grădină, lemne, acoperiș, fântână, gard. La început ziceam că mă descurc. După aia am început să cad. O dată pe gheață, o dată cu o găleată, o dată pur și simplu din picioare, de oboseală. Andreea a plâns la telefon și mi-a zis să vin la ei, că nu mă mai lasă singură. Am crezut că vin lângă copilul meu. N-am știut că o să mă simt mai singură ca înainte.
Cătălin avea observații pentru orice.
„Doamnă Marioara, la noi ciorba nu se ține fără capac.”
„Doamnă Marioara, iar ați spălat două bluze la mașină? Se adună apa.”
„Doamnă Marioara, dacă tot stați acasă, măcar puteți să aveți grijă să nu fie geamurile deschise aiurea.”
Felul în care zicea „dacă tot stați acasă” mă rodea. Eu dădeam din pensie. Nu mult, dar dădeam. Cumpăram pâine, lapte, uneori carne, plăteam medicamentele mele și mai lăsam bani Andreei pe masă, sub solniță, să nu-l pun pe el în situația să comenteze.
Și tot comenta.
Într-o dimineață, m-a găsit ștergând aragazul.
„Nu trebuie să umblați dumneavoastră. După aia nu mai găsim nimic la locul lui.”
M-am întors spre el cu cârpa în mână. Tremuram toată.
„Dar ce fac așa rău, Cătălin? Spal și eu, ajut.”
A ridicat din umeri.
„Ajutați cum credeți dumneavoastră. Numai că după ajutorul ăsta ne încurcăm toți.”
Atunci Andreea a intrat fix în mijloc.
„Gata, vă rog eu. Mamă, lasă. Cătălin, termină.”
„Eu să termin?” a izbucnit el. „Eu trag aici de dimineață până seara și când ajung acasă trebuie să calc pe vârfuri în propria casă.”
„Propria casă?” am zis fără să vreau. „Aici stă și fata mea.”
S-a făcut liniște. Din aia urâtă. Andreea s-a albit la față.
În seara aia am auzit prin ușa întredeschisă cum se certau.
„Nu mai pot, Andreea. Nu mai pot să mă simt judecat la mine în casă.”
„Nu te judecă nimeni, e mama!”
„Ba da, prezența ei mă sufocă. Orice fac, parcă nu fac bine.”
Am stat pe marginea patului și m-am uitat la mâinile mele. Bătătorite, crăpate, mâini de femeie care a muncit toată viața. Și pentru prima dată mi-a fost rușine că încă exist undeva unde incomodam.
După câteva zile, m-am dus la părintele Vasile. M-a văzut cum am intrat și n-a mai întrebat mare lucru. Mi-a pus un pahar cu apă și a așteptat. Și eu am început să plâng. Cu sughițuri, ca un copil prost.
„Părinte, dacă fata mea n-are curaj să-mi ia apărarea, eu ce fac? Tac? Plec? Unde să plec?”
El m-a ascultat până la capăt.
„Marioara, nu te coborî la ceartă. Dar nici nu te lăsa călcată. Vorbește puțin, limpede, și pune hotar. Omul nervos se hrănește din răspunsul tău. Când nu-l mai primește, iese la iveală adevărul.”
N-am înțeles pe loc, dar m-am agățat de vorbele lui.
În seara următoare, Cătălin a început iar.
„Ați folosit iar cuptorul la prânz? Consumul e uriaș.”
M-am uitat la el și am vorbit cât am putut de liniștit.
„Cătălin, din pensia mea intră bani în casa asta în fiecare lună. Mănânc puțin, stric puțin și muncesc cât mă țin puterile. Dacă ai ceva de spus, spune fără să mă umilești. Eu nu mai accept tonul ăsta.”
A rămas cu gura puțin deschisă. Nu se aștepta.
Andreea a înghețat cu farfuria în mână.
El a râs scurt, din nas.
„Aha. Deci acum eu sunt călăul.”
„Nu”, am zis. „Dar nici eu nu sunt povara de serviciu.”
N-am ridicat vocea. N-am plâns. M-am dus în cameră și am închis ușa ușor.
După asta s-a schimbat ceva. Nu brusc, nu frumos, nu ca-n filme. Dar s-a schimbat.
Cătălin a devenit mai tăcut. Mai aspru uneori, dar parcă fără aceeași putere. Apoi, într-o noapte, l-am găsit în bucătărie, singur, cu factura la gaze în mână și cu ochii roșii.
„Nu dormiți?” m-a întrebat.
„Nu.”
A tăcut mult. Apoi a zis încet:
„La serviciu e prăpăd. Au tăiat din oameni. Mă țin pe mine, dar fac munca a doi. Ratele cresc. Andreea nu știe tot.”
M-am sprijinit de tocul ușii. Pentru prima dată nu mi s-a mai părut dușman. Mi s-a părut un om strâns cu ușa, care lovea unde putea, ca să nu recunoască faptul că îi e frică.
„Puteai să spui”, i-am zis.
A dat din cap.
„Nu știu să spun. Știu doar să mă enervez.”
N-am devenit prieteni după noaptea aia. Să fie clar. El tot mai oftează când uit un sertar deschis. Eu tot mă abțin greu când îl aud vorbind tăios cu Andreea. Dar acum există niște margini.
Nu-mi mai vorbește de sus. Eu nu mă mai bag peste tot. Andreea respiră și ea un pic mai normal, deși încă o văd cum se uită când la mine, când la el, de parcă ține două vase sparte în brațe și încearcă să nu-i cadă.
Trăim într-o pace ciudată. Forțată, poate. Dar e pace.
Și uneori, la cafeaua de dimineață, Cătălin mă întreabă dacă mai vreau zahăr. Atât. Dar, ciudat, pentru mine înseamnă mult.
Mă tot gândesc: cât trebuie să înghită o mamă ca să nu-și piardă copilul? Și cât trebuie să spună, ca să nu se piardă pe ea însăși?
Voi ce-ați fi făcut în locul meu?