M-a dat afară din casa ei după ani în care am spălat-o, am dus-o la doctor și i-am ținut medicamentele în palmă. Totul pentru niște bani „furați” care, până la urmă, erau chiar în geanta ei veche

— Să ieși afară din casa mea! Ai auzit? Afară!

Am rămas cu cutia de medicamente în mână și cu gura uscată. Soacra mea, tanti Elena, tremura toată, cu basmaua puțin strâmbă pe cap și cu ochii mici, înroșiți de nervi.

— Mamă Elena, ce spuneți…? am bâiguit. Despre ce vorbiți?

— Nu-mi mai spune „mamă”! S-au dus banii din dulap. Șapte mii de lei. Și cine intră aici zilnic? Tu!

În pragul bucătăriei stătea Lucica, cumnata mea. Cu brațele încrucișate. Cu privirea aia rece pe care o știam de ani de zile.

— Eu i-am zis mamei să fie atentă, a aruncat ea. Prea multă lume bună pe față și altceva pe dinăuntru.

M-am uitat la ea și pentru o clipă am simțit că-mi fuge pământul de sub picioare. Lucica venea o dată la două-trei săptămâni, uneori și mai rar. Dar de dat din gură, dădea mereu. Eu eram cea care îi făcea mâncare Elenei, eu îi schimbam lenjeria, eu o duceam la cardiologie, la diabet, la analize. Eu știam la ce oră trebuie pastila de tensiune și în ce sertar ținea rețeta compensată.

Și tot eu eram hoața.

Am pus cutia pe masă, încet, să nu-mi tremure mâinile prea tare.

— Călin unde e? am întrebat.

— La muncă, a zis Lucica repede. Dar o să afle și el.

Asta m-a durut mai rău. Că nu-l așteptaseră măcar pe băiatul ei, pe soțul meu. Mă judecaseră deja.

Totul începuse cu trei ani înainte, când socrul murise și Elena rămăsese singură în apartamentul ei de la etajul patru, într-un bloc vechi din Ploiești. La început mergeam doar să o ajut cu piața și curățenia. După, din ce în ce mai des. Călin lucra în construcții, pleca dimineața și venea rupt seara. Lucica avea mereu „copiii, serviciul, viața ei”.

Eu aveam și eu viața mea, dacă e să fim drepți. Dar am pus-o pe pauză.

Făceam drumul între casa noastră și la ea aproape zilnic. Îi luam pâine proaspătă, îi fierbeam supe, îi spălam baia, îi număram pastilele. Când a căzut într-o iarnă și s-a lovit la șold, eu am dormit trei nopți pe un fotoliu lângă patul ei.

Atunci îmi spunea:

— Numai tu mi-ai rămas, mamă. Să-ți dea Dumnezeu sănătate.

Și eu credeam.

Când a venit acuzația, m-am simțit de parcă m-ar fi scuipat cineva în față.

— Căutați bine, am zis. Poate i-ați pus în altă parte.

— Mă crezi senilă? a țipat Elena. I-am pus în plic, în dulapul din dormitor.

Lucica s-a apropiat de dulap și a deschis ușile cu un gest teatral.

— Uite, nu sunt. Și doar n-au plecat singuri.

Mi-au dat lacrimile, de nervi, nu de neputință.

— Sunteți nedrepte.

— Nedrepte? a zis Lucica. Să zici merci că nu chem poliția.

În momentul ăla a intrat Călin. Transpirat, obosit, cu geaca pe braț. S-a uitat la noi și a simțit imediat că ceva e grav.

— Ce s-a întâmplat?

Elena a început să plângă.

— Mi-au dispărut banii… și nevasta ta îmi spune că n-am minte.

— N-am spus asta! am izbucnit.

Călin se uita ba la mine, ba la maică-sa, ba la soră-sa. Și tăcea. Tăcerea lui m-a sfâșiat mai tare decât vorbele lor.

— Spune ceva, i-am zis. Măcar acum.

El a tras aer în piept.

— Maria… dacă i-ai luat, spune. Rezolvăm între noi.

Am simțit cum mi se taie genunchii.

— Și tu crezi asta?

N-a răspuns. A coborât ochii. Și acolo s-a rupt ceva în mine, urât, sec, fără zgomot.

Mi-am luat geanta și am plecat. Nimeni nu m-a oprit.

Două zile n-am mai călcat acolo. Nici n-am putut. Mă uitam prin casă și îmi venea să urlu. Călin încerca să vorbească cu mine, dar numai pe jumătate, de parcă și el se temea de adevăr. A treia zi, pe la prânz, m-a sunat Elena.

N-am vrut să răspund. Am răspuns abia la al patrulea apel.

Vocea ei era mică. Ruptă.

— Maria… iartă-mă.

Am tăcut.

— I-am găsit.

— Ce ați găsit?

— Banii. Erau într-o geantă veche, maro. I-am pus eu acolo când am fost la biserică, să nu-i las în dulap. Și am uitat… Doamne, am uitat.

M-am așezat pe marginea patului. Mâna îmi tremura pe telefon.

— Și acum?

Plângea.

— Am greșit. Am ascultat ce nu trebuia. Vino, mamă…

În spatele cuvintelor ei, o auzeam pe Lucica șușotind ceva. Nici atunci n-a avut curajul să-mi ceară iertare.

Seara, Călin a venit cu flori. Ce gest prost, sincer. A pus buchetul pe masă și a zis încet:

— N-a știut mama ce face.

M-am uitat la el lung.

— Dar tu? Tu ai știut?

A rămas mut.

I-am spus atunci tot ce ținusem în mine ani întregi. Că n-am fost noră, am fost infirmieră fără salariu. Că atunci când Elena avea febră, eu lipseam de la serviciu. Că atunci când Lucica venea cu păreri, eu veneam cu sacoșe, cu rețete și cu nopți nedormite. Că nu banii m-au umilit, ci ușurința cu care au crezut despre mine ce era mai rău.

După o săptămână m-am dus la Elena. Nu pentru că uitasem, ci pentru că voiam să o privesc în ochi. Era micșorată de rușine, parcă îmbătrânise în câteva zile.

— Iartă-mă, Maria, mi-a zis. Am fost proastă.

— Nu proastă, i-am spus. Neîncrezătoare. Și influențabilă.

A început să plângă iar. Mi s-a făcut milă. Dar mila nu repară tot.

De atunci o mai ajut, dar altfel. Mai rar. Mai rece. Cu limite. Nu mai am cheia de la ea. Nu mai țin eu plicuri, pensii, acte. Lucica, dacă tot știe atâtea, să știe și cum se spală un vas de noapte sau cum se stă patru ore la UPU.

Călin zice că sunt aspră. Poate sunt. Dar unele umilințe nu se spală nici cu lacrimi, nici cu scuze.

Și acum mă întreb, cu mâna pe inimă: oare m-au iubit vreodată ca pe omul care am fost pentru ei, sau doar le-a convenit că eram acolo mereu?

Voi ce ați fi făcut în locul meu? Ați fi iertat cu adevărat sau ați fi plecat pentru totdeauna?