„Nu mai pot!” a strigat soțul meu în bucătărie, iar bunica lui, care nu mai știa cine suntem, plângea în camera alăturată

„Tu chiar nu vezi că ne prăbușim?” am izbucnit, cu mâinile ude de la vase, în timp ce din sufragerie se auzea bunica lui Marian trântind sertarele unul după altul.

Marian stătea în mijlocul bucătăriei, cu ochii roșii, ținând cutia ei de pastile într-o mână și telefonul în cealaltă. Tocmai îl sunase vecina din sat să-i spună că iar o găsiseră pe tanti Rodica umblând noaptea pe uliță, în cămașă de noapte, întrebând unde e bărbatul ei mort de 18 ani.

„Ce vrei să fac? S-o las singură? E bunica mea…”

„Și eu ce sunt, Marian? Menajeră? Infirmieră? Că de două luni eu nu mai dorm!”

În clipa aia s-a făcut liniște. Din sufragerie s-a auzit doar glasul ei subțire, speriat:

„Mamă… mă duci acasă?”

Mi s-au tăiat picioarele.

Eu sunt Alina și credeam sincer că sunt un om răbdător. Până când a venit tanti Rodica la noi.

La început a părut simplu. Marian a zis că o luăm „doar o perioadă”, până vedem ce facem. Stătea singură într-un sat de lângă Bârlad, casa veche, sobă pe lemne, vecini tot mai puțini. După ce a început să uite să închidă gazul și să pună aceeași întrebare de zece ori, n-am mai avut inimă s-o lăsăm acolo.

Avem un apartament cu trei camere în Iași. Nu mare, dar al nostru. Eu lucrez de acasă la contabilitate, Marian e șofer pe distribuție. Până să vină ea, viața noastră era obosită, dar așezată. Cafeaua dimineața, serial seara, certuri mici, împăcări rapide. Chestii normale.

După ce a venit, nimic n-a mai fost normal.

În prima săptămână, tanti Rodica mă întreba din oră în oră cine sunt.

„Ești fata de la magazin?”

„Nu, mamă, sunt Alina, soția lui Marian.”

„Aaa… și Marian unde-i? Să nu întârzie de la școală.”

Marian are 39 de ani.

La început mai zâmbeam. După aia n-am mai zâmbit deloc.

Noaptea se trezea și umbla prin casă. Aprindea lumina pe hol, bătea la ușa noastră, deschidea dulapuri, strângea haine în sacoșe și spunea că trebuie să plece, că o așteaptă mama ei la câmp. O dată am găsit-o în baie, spălând un colț de pâine cu săpun. Altă dată voia să iasă pe scară, la patru dimineața.

Eu începeam lucrul ruptă de somn. Marian pleca nervos. În fiecare zi promitea că se ocupă mai mult. În fiecare zi venea frânt și fără chef de nimic.

Și uite așa au început reproșurile.

„Normal că e greu, dar e sângele meu”, zicea el.

„Și mie mi-e greu tot cu sânge, Marian. Cu tensiune, cu insomnie, cu plâns în baie.”

Nu era rău. Era sfâșiat. Îl vedeam cum se uită la ea când nu știa cine e și i se rupea ceva în el. Dar mă uitam și la mine. Aveam cearcăne până la bărbie, mâncam pe fugă, nu mai ieșeam nicăieri, trăiam cu frica să n-o găsesc iar la ușă cu cheia în mână.

Într-o duminică, totul a explodat.

Făcusem supă. Tanti Rodica a venit în bucătărie, s-a uitat la oala de pe foc și a șoptit:

„Să nu-i dai lui taică-tu, că iar bea.”

Pe urmă a luat o cană și a turnat toată supa în ghiveciul cu ficus.

Am rămas cu polonicul în aer. Marian a început să râdă scurt, din nervi. Eu am început să plâng.

„Nu mai pot”, am zis. „Pur și simplu nu mai pot.”

El a trântit ușa de la balcon.

„Nici eu! Dar tu mă faci să mă simt ultimul om, de parcă mi-am adus bunica aici de plăcere!”

Tanti Rodica s-a speriat și s-a băgat sub masă. Da, sub masă. Tremura și repeta:

„Nu mă bateți… că sunt cuminte…”

Atunci ne-am oprit amândoi.

Jur că imaginea aia m-a urmărit săptămâni întregi. O femeie care crescuse copii, muncise pământ, dusese găleți, tăiase lemne, ajunsese să se ascundă sub masa noastră, de frică.

În seara aia m-am așezat lângă ea pe jos. Nu știam ce să spun. I-am atins mâna și era rece, mică, aproape fără putere.

„Nu te bate nimeni, mamaie. Gata… e bine.”

S-a uitat lung la mine. Pentru prima dată, parcă m-a văzut cu adevărat.

„Tu ești fată bună”, mi-a zis. „Să nu-l lași singur pe băiat.”

Am plâns în tăcere.

De a doua zi am schimbat tot. Nu dintr-un miracol, ci din disperare. Am făcut program pentru pastile. Am pus încuietoare sus la ușă. Am mutat lucrurile periculoase. Am lipit bilețele prin casă: „Baia”, „Bucătăria”, „Camera ta”. I-am pus la televizor muzică veche, din tinerețea ei. Când se agita, n-o mai contraziceam. Dacă spunea că vrea acasă, o întrebam cum era casa ei. Și vorbea. Despre vie, despre cozonaci, despre războiul pe care îl ținea minte din poveștile altora, despre bărbatul ei, Dumitru.

Încet, am început să o înțeleg. Nu trăia cu noi. Trăia printre bucăți din viața ei, amestecate, rupte, fără ordine.

Și Marian s-a schimbat. Într-o seară a venit cu flori. Nu mi-a mai luat flori de ani de zile.

„Îmi pare rău”, a zis încet. „Te-am lăsat singură în toată nebunia asta.”

N-am făcut pace dintr-odată. Ar fi frumos să zic asta, dar nu. Ne-am mai certat. Am mai obosit. Au mai fost nopți groaznice. Dar n-am mai fost unul împotriva celuilalt.

Am fost trei oameni într-o casă mică, încercând să nu se destrame.

Acum, când tanti Rodica mă întreabă cine sunt, nu mă mai doare la fel.

Îi spun simplu: „Sunt Alina. Sunt de-a casei.”

Și câteodată îmi zâmbește. Câteodată nu. Dar când o pieptăn și se liniștește, simt că fac ce trebuie, chiar dacă e greu de nu se poate.

Poate iubirea nu arată mereu frumos. Poate uneori arată ca oboseală, ca nervi, ca o farfurie uitată în chiuvetă și o mână bătrână strânsă în palma ta.

Voi ați putea duce o astfel de povară fără să vă pierdeți pe voi?

Și unde se termină datoria față de părinți și bunici, dacă se termină vreodată?