„Nu mă mărit cu Vasile!” — seara în care mi-am înfruntat părinții, vecinii și tot satul ca să plec la facultate

„Să nu-mi spui mie, Irina, că tu îl faci de râs pe Vasile în fața satului!” a țipat mama, cu mâna încă pe polonicul de ciorbă, de parcă voia să-l scape din mână, dar se ținea din orgoliu.

Tata n-a zis nimic la început. Stătea pe bancă, lângă sobă, cu maxilarul încleștat. Numai bunica a făcut o cruce mică și a șoptit: „Doamne, ferește, iar începe…”

Eu tremuram. Dar nu de frică. De ciudă. De ani întregi înghițeam aceleași glume, aceleași priviri, aceleași propoziții spuse cu jumătate de gură și cu jumătate de interes.

„Nu mă mărit cu Vasile”, am zis. „Și nu rămân în sat. Dau la facultate. La București sau la Cluj.”

Atât a trebuit.

La noi în comună, în județul Botoșani, nu există secret adevărat. Dacă strănuți la prânz, până seara află și mătușa din capătul uliței, și femeia de la magazin, și vecinul care n-a vorbit cu tine de doi ani. Eu și Vasile eram „potriviți” de când aveam vreo șaisprezece ani. Nu pentru că ne iubeam. Ci pentru că ai mei au pământ bun spre iaz, ai lui au utilaje și solarii. „Două gospodării zdravene, doi copii cuminți, ce poate fi mai bine?”

Asta auzeam mereu.

Numai că eu, de fiecare dată când îl vedeam pe Vasile sprijinit de gard, cu mâinile în buzunar, zâmbind de parcă totul era deja hotărât, simțeam că mă sufoc. Nu era băiat rău. Dar vorbea despre mine ca despre ceva așezat deja în curtea lui.

„Lasă, Irina, că te obișnuiești tu aici. Ce-ți trebuie ție oraș? Faci o facultate și apoi tot la cratiță ajungi”, mi-a spus într-o seară, râzând.

Atunci am simțit prima dată că, dacă rămân, mă sting încet.

Mama nu vedea asta. Pentru ea, siguranța era totul.

„Ce-ți lipsește aici? Casă ai, mâncare ai, oameni buni aproape. La oraș te mănâncă chiria, te înghite lumea. Și pentru ce?”

„Pentru mine, mamă”, i-am spus.

Dar exact asta n-au putut înțelege.

Când s-a aflat că am intrat la facultate la Cluj, la economie, n-a fost bucurie. A fost scandal. Vecina noastră, tanti Filofteia, a venit chipurile să ia niște mărar și a stat în poartă aproape o oră.

„Măi, Ilie, măi, Marioară, fata asta vă scapă din mână. Prea i-ați dat nas. Acum vă întoarce spatele. Și lui Vasile, și vouă.”

Stăteam după perdea și-mi ardeau obrajii.

Seara, tata a intrat în camera mea fără să bată. A luat scrisoarea de admitere de pe masă și a ținut-o între degete, de parcă era ceva murdar.

„Tu știi ce vorbe sunt în sat?”

„Știu.”

„Și tot pleci?”

„Da.”

M-a privit lung. Apoi a zis încet, mai rău decât dacă ar fi țipat:

„Ne faci de râs.”

Asta m-a rupt.

Nu faptul că vecinii mă vorbeau. Nu că Vasile se bosumflase și trecea pe lângă poarta noastră fără să salute. Ci că tata, omul care mă ținuse de mână în clasa întâi și spunea tuturor că „fata mea învață bine”, ajunsese să se teamă mai mult de gura lumii decât de nefericirea mea.

După două zile, mama m-a trimis la magazin. Când am intrat, s-a făcut liniște. Genul ăla de liniște care te pălmuiește. Două femei de la brutărie s-au uitat la mine și una a zis, destul de tare cât să aud:

„Carte multă și minte puțină. O să se întoarcă plângând.”

Am ieșit fără ulei, fără pâine, fără nimic. Afară, lângă gard, era Vasile.

„De ce faci asta?” m-a întrebat.

„Ce fac?”

„Ne umilești. Puteai să spui altfel, nu așa, de parcă noi suntem prea puțini pentru tine.”

M-am uitat la el și, pentru prima dată, nu mi-a mai fost milă.

„Vasile, tu auzi ce spui? Viața mea nu e o înțelegere între două familii.”

El a dat din cap, nervos.

„Bine. Du-te. Să vedem cine te mai așteaptă când te întorci.”

Când am ajuns acasă, l-am auzit pe tata certându-se cu mama în șură. El zicea că satul râde de noi. Ea plângea și spunea că poate e mai bine să mă lase, că altfel o să mă piardă de tot. M-am oprit în prag și n-am intrat. Mi s-au înmuiat genunchii. Pentru prima dată, mama mă înțelesese puțin. Strâmb, cu frică, dar mă înțelesese.

În dimineața plecării, nu m-a condus nimeni la autocar, în afară de ea. Mi-a pus în sacoșă niște ouă fierte, două roșii, o pungă cu plăcinte și 500 de lei mototoliți, ascunși într-un șervețel.

„Atât am putut strânge fără să știe tac-tu”, mi-a spus, evitând să mă privească.

Apoi, chiar înainte să urc, m-a apucat de braț.

„Să nu te pierzi, Irina. Și… să nu uiți de unde ai plecat.”

Am izbucnit în plâns.

„Nu plec fiindcă mi-e rușine de voi. Plec fiindcă mi-e frică să nu ajung să-mi fie rușine de mine.”

Mama a început și ea să plângă, scurt, înăbușit, cum plâng femeile care au dus prea multe pe umeri și nu mai au timp de lacrimi lungi.

De pe geamul autocarului am văzut-o micșorându-se în stație. În spate, satul rămânea cu gardurile lui, cu bârfele lui, cu viețile așezate de alții înainte să le trăiești tu.

N-a fost un final frumos. Tata nu mi-a vorbit aproape trei luni. În sat s-a spus că m-am „stricat” la oraș înainte să apuc măcar să-mi găsesc chirie. Dar am rămas. Am muncit, am învățat, am plâns în baie să nu mă audă colega. Și da, uneori mi-a fost atât de greu că m-am întrebat dacă nu cumva aveau toți dreptate.

Dar apoi mă gândeam la seara aia. La polonicul mamei. La tăcerea tatei. La cum îmi hotărâseră alții viața, ca pe o brazdă trasă drept.

Și am știut că, dacă m-aș fi întors atunci, nu m-aș mai fi iertat niciodată.

Spuneți-mi voi, chiar e nerecunoștință să vrei alt drum decât cel ales de sat pentru tine?

Sau uneori trebuie să rănești oameni ca să nu te pierzi pe tine?