Am rămas văduv cu patru copii, iar într-o singură după-amiază era să-i pierd pe toți

— Tati, să nu te superi… a șoptit Vlad la telefon, și în secunda următoare am auzit țipătul Ilincăi în fundal.

Mi s-au muiat genunchii. Eram în depozit, cu transpaletul în mână, și pentru o clipă n-am mai înțeles nimic.

— Ce s-a întâmplat?

N-a mai apucat să-mi răspundă. A luat altcineva telefonul. O voce de femeie, tăioasă, agitată.

— Sunteți tatăl? Veniți imediat acasă. Copiii au avut un accident. Am chemat salvarea și poliția.

Am scăpat telefonul pe jos. Colegii se uitau la mine, șeful meu, domnul Sile, a zis doar:

— Iar? Andrei, dacă pleci acum, să știi că mă pui într-o situație foarte nasoală.

M-am uitat la el și cred că în ochii mei se vedea ceva urât, fiindcă a tăcut.

Am fugit fără să mai semnez nimic.

Când am ajuns pe strada noastră, era lume la poartă. Vecine, copii, doi bărbați care comentau cu mâinile în șold. Ambulanța încă era acolo. Poliția în curte. M-a lovit un miros de fum și de plastic ars de cum am intrat.

Mihnea, mezinul, stătea pe prag cu mâna bandajată și cu obrajii plini de lacrimi. Ilinca tremura într-o pătură. Iar Vlad, băiatul meu cel mare, 16 ani, stătea lipit de perete, alb la față, de parcă îmbătrânise într-o oră.

— Ce-ați făcut…? atât am putut să spun.

Vlad a început să plângă.

— N-am vrut, tată… doar am pus cartofii la prăjit și m-am dus până în cameră la Mara că țipa… Mihnea a tras de tigaie… eu…

N-am mai auzit restul. O polițistă s-a apropiat și m-a întrebat rece cine a fost responsabil de minori.

Minori. Așa le-a zis. Nu copiii mei. Minori.

— Eu eram la muncă, am spus. Vlad a rămas cu ei două ore. Atât. Numai două ore.

Ea a notat ceva și a ridicat ochii.

— Copilul are arsuri. Fetița cea mică a inhalat fum. Trebuie sesizată și Protecția Copilului.

M-a trecut un frig prin oase, deși era august.

Soția mea, Cristina, murise acum un an și opt luni. Cancer. Repede, crud, fără milă. De atunci, totul la noi în casă mergea din improvizații. Eu lucram la un depozit de materiale, schimburi lungi, uneori și sâmbăta. Vlad avea grijă de Mara, de Ilinca și de Mihnea cât putea. Vecina de peste drum, tanti Rodica, îi mai verifica. Uneori le lăsam ciorbă în frigider și bilețele pe masă. Asta era viața noastră. Strâmbă, dar a noastră.

Numai că în ziua aia s-a rupt.

Seara, după ce am venit de la spital cu Mihnea și Ilinca, am găsit-o pe sora mea, Doina, în bucătărie. Nu o chemase nimeni. Stătea dreaptă, cu buzele subțiri, de parcă venise la judecată.

— Ți-am spus de atâtea ori că nu e normal ce faci, Andrei.

— Ce fac? Muncesc?

— Îi lași singuri. Vlad e copil și el.

— Și tu unde ai fost până acum? am izbucnit. Când stăteam cu perfuzii lângă Cristina? Când n-aveam bani de lemne? Când copiii n-aveau cu cine rămâne?

A întors capul. Asta m-a durut cel mai tare.

Două zile mai târziu, m-au chemat la DGASPC. O doamnă cu glas blând, dar cu privire care te trecea prin sită, m-a întrebat cum asigur supravegherea, ce venit am, dacă am rude disponibile, dacă înțeleg gravitatea situației.

Înțeleg? Eu nu mai dormeam. Mihnea se trezea noaptea plângând că-l ustură mâna. Ilinca nu mai voia să intre în bucătărie. Mara mă întreba șoptit dacă „vin oamenii ăia să ne ia”. Iar Vlad nu mă mai privea în ochi.

— Eu n-am fost la fotbal, n-am fost la prostii, mi-a zis într-o seară. Eu eram cu ei. Și tot eu i-am stricat.

L-am prins de umeri.

— Să nu mai spui asta. Mă auzi? Nu tu ai stricat ceva. Eu… eu n-am știut cum să duc tot.

A dat din cap, dar n-a părut convins.

La muncă, domnul Sile m-a chemat în birou.

— Îmi pare rău pentru situația ta, dar firma nu poate să funcționeze după problemele fiecăruia. Ai mai lipsit, mai ceri schimburi… Nu pot să țin postul blocat la infinit.

— Dacă pierd serviciul, ce fac cu patru copii?

A ridicat din umeri. Gestul ăla încă mă arde.

Atunci am făcut ce n-am vrut niciodată. Am început să cer ajutor. Nu frumos, nu demn, nu cum mi-a plăcut mie să cred că sunt. Pur și simplu am sunat peste tot.

La școală, la preot, la primărie, la o vecină pensionară, la Doina din nou. M-am dus și la directoarea școlii lui Vlad și i-am spus direct:

— Dacă băiatul lipsește sau adoarme la ore, nu e lene. E oboseală. Suntem la limită.

Până la urmă, tanti Rodica a acceptat să stea zilnic două ore cu cei mici, contra bani, puțini, dar pentru mine grei. Doina a luat-o pe Mara de două ori pe săptămână după grădiniță. De la DGASPC mi-au spus că, dacă respect un plan clar de supraveghere și merg la consiliere parentală, dosarul nu merge mai departe.

Am ieșit de acolo și am plâns în fața clădirii, ca un prost. Sau poate nu ca un prost. Ca un om terminat și totuși încă în picioare.

Acasă, în seara aia, am făcut mămăligă cu brânză și smântână. Nimic special. Dar copiii au mâncat liniștiți pentru prima dată după accident. Vlad a stat lângă mine la chiuvetă și, după un timp, a zis:

— Tati, eu tot te ajut. Dar să nu mă mai lași singur cu toți, da?

Mi s-a pus un nod în gât.

— Nu te mai las, i-am spus. Chiar dacă încă nu știu cum.

Adevărul e că încă mă tem de fiecare telefon. De fiecare bătaie în poartă. De fiecare privire aruncată de vecini, din aia care spun „sigur nu face față”.

Dar sunt tatăl lor. Și n-am voie să cad, chiar dacă uneori cad pe dinăuntru.

Spuneți-mi sincer, voi ce ați fi făcut în locul meu? Cât poate duce un om singur până să fie judecat, nu ajutat?