„Mamă, să nu faci nimic cu apartamentul fără să ne spui…” — după o viață în care mi-am crescut singură copiii, am ajuns să primesc telefoane doar când vine vorba de moștenire

— Mamă, doar să nu faci vreo prostie cu apartamentul fără să ne spui și nouă, da?

Asta mi-a zis Vlad, băiatul meu cel mare, înainte să mă întrebe dacă mi-am luat pastilele sau dacă mai pot urca până la etajul patru fără să mă opresc pe scară.

Am rămas cu telefonul la ureche câteva secunde și m-am uitat la fața mea în geamul de la bucătărie. Era seară. Se vedea numai conturul meu și neonul din blocul de vizavi. Atât.

— Vlad, eu sunt bine, am zis încet.

— Da, mamă, bine… dar știi cum e, să fie lucrurile clare. Să nu apară discuții după.

Discuții. Mereu cuvântul ăsta.

Am închis și m-am așezat pe scaunul de lângă aragaz. Pe masă aveam o cană cu ceai de tei, rece de tot. Într-o clipă m-am văzut iar la treizeci și ceva de ani, cu trei copii mici în casă, cu rate, cu salariu de vânzătoare și cu bărbatul meu, Cătălin, ieșind pe ușă cu o geantă sport și spunând, fără să se uite la mine:

— Nu mai pot. M-am săturat.

Atât. Atât a fost.

Cristina avea nouă ani, Vlad unsprezece, iar mezina, Larisa, nici cinci. În seara aia, Cristina m-a tras de mânecă și m-a întrebat:

— Mami, tata unde merge?

Eu am mințit. Ce puteam să fac? I-am zis că se duce puțin. Că se întoarce. N-a mai venit.

La început am așteptat. O săptămână. O lună. Un an. Apoi n-am mai avut timp să aștept. Munceam dimineața la magazinul alimentar, după-amiaza mai luam de cusut acasă. Făceam ciorbă din două legume și-un os, întorceam fiecare leu pe toate părțile și tot încercam să nu se simtă lipsa. Dar copiii simt. Simt tot.

Vlad s-a închis în el. Nu mai cerea nimic, și asta mă durea cel mai rău.

Cristina devenise a doua mamă în casă. Prea repede, prea nedrept.

Iar Larisa… Larisa adormea cu bluza mea în brațe când eram în tură de seară.

N-am avut viață de femeie. Am avut program. Facturi. Febră noaptea. Ședințe cu părinții. Adidași luați în rate. Ierni în care dormeam îmbrăcată mai gros ca să fac economie la căldură. Și, culmea, n-am simțit că fac vreun eroism. Eram mamă. Trebuia.

Când au crescut, am zis că o să ne fie mai bine. Așa crede orice mamă proastă de bună-credință. Că dacă tragi acum, o să culegi mai târziu. N-a fost chiar așa.

Fiecare și-a făcut viața lui. Vlad s-a mutat la Brașov, are firmă de termopane și vorbește mereu pe fugă. Cristina e la Ploiești, profesoară, ocupată, mereu obosită. Larisa a plecat la Cluj și e cea mai „modernă”, cum zice ea, adică îmi trimite inimioare pe telefon și vine o dată la câteva luni.

La început mă sunau mai des. Apoi mai rar. Apoi au început să mă întrebe chestii practice.

— Mamă, ai plătit întreținerea?

— Mamă, ți-ai făcut analizele?

— Mamă, actele apartamentului unde le ții?

Asta din urmă a venit încet, dar sigur. Prima dată de la Cristina.

— Să fie în regulă, mamă, să nu ne trezim după aia cu probleme.

„Ne”. Mereu „ne”. Dar când era vorba să vină cineva să stea cu mine după colonoscopie, nu mai era „ne”. Atunci era liniște. Vlad a zis că are o lucrare mare. Cristina că n-are cu cine lăsa copilul. Larisa mi-a scris: „Off, mami, dacă eram mai aproape…”

M-am dus singură. M-am întors singură. Mi-am făcut griș cu lapte și m-am băgat în pat cu lumina stinsă, deși era abia șase seara.

Cel mai rău n-a fost că nu au venit. Cel mai rău a fost că nici după aia n-au întrebat cu adevărat cum m-am simțit. Doar un mesaj sec: „Ești bine?” Și atât.

Duminica trecută i-am chemat la mine. Le-am zis că vreau să-i văd, că mi-e dor. Au venit toți trei, după luni întregi. Am făcut sarmale, salată de boeuf, chec. Ca de Crăciun, deși era doar o duminică banală.

S-au așezat la masă, au vorbit despre trafic, credite, școli, prețuri. Eu îi priveam și încercam să intru și eu în viața lor, cumva.

La un moment dat, Vlad a lăsat furculița jos.

— Mamă, hai să discutăm deschis. Să știm și noi ce planuri ai cu apartamentul.

Am simțit cum mi se usucă gura.

— Ce planuri să am?

Cristina a oftat.

— Să nu te superi, dar trebuie clarificat din timp. Că după… se complică.

După.

N-au zis moarte. Dar a stat cuvântul ăla în bucătărie, între farfuria cu sarmale și icoana de pe perete.

Larisa se uita în telefon și a zis, fără să ridice ochii:

— Noi doar vrem să fie totul corect.

Atunci am izbucnit. Nu frumos, nu elegant. Cum iese din om când a strâns prea mult.

— Corect? Corect era să aveți și voi timp de mine când încă mai pot deschide ușa singură! Corect era să mă întrebe cineva dacă mi-e frică noaptea când mă doare inima! Corect era să veniți și fără motiv, nu doar când vă arde de acte!

S-a făcut liniște. Din aia grea.

Cristina a început să plângă, dar nervos, nu cu tandrețe.

— Mamă, iar dramatizezi. Noi avem viețile noastre!

— Și eu ce am fost? Bonă? Bucătăreasă? Femeia care ține apartamentul cald până veniți voi să-l împărțiți?

Vlad s-a ridicat primul.

— Dacă asta crezi despre noi, n-are rost.

Au plecat pe rând. Ușa s-a închis de trei ori. De fiecare dată altfel. După ei a rămas miros de sarmale și o liniște de m-a luat cu frig, deși caloriferele erau fierbinți.

Seara, Larisa mi-a dat mesaj.

„Mami, poate trebuia să vorbim altfel, dar și tu ne-ai rănit.”

Am citit de mai multe ori. Poate că i-am rănit. Poate că și eu am greșit crescându-i numai pentru rezistență, nu și pentru apropiere. I-am învățat să se descurce, să meargă înainte, să nu se plângă. Și uite că au învățat prea bine.

De trei zile nu m-a mai sunat niciunul.

Dimineața îmi beau cafeaua singură, ud mușcatele și mă uit la ușa de la intrare mai des decât vreau să recunosc. Nu pentru ajutor. Nici pentru bani. Doar să aud un „Ce faci, mamă?” spus din inimă. Atâta tot.

Spuneți-mi voi… o mamă cere prea mult dacă vrea să fie iubită, nu doar moștenită?

Și unde am pierdut, de fapt, familia asta: când ne-a părăsit tatăl lor sau când au crescut și au învățat să trăiască fără mine?