Am rămas singură cu o pensie mică, dar tot eu țin în spate casa fiului meu. Când nora mea a anunțat că e însărcinată din nou, am simțit că mi se rupe inima în două

„Mamă, iar ai venit cu pungi? Ți-am zis că ne descurcăm.”

Așa mi-a spus Cătălin, cu ochii în telefon, în timp ce eu stăteam în prag cu două sacoșe grele: lapte, ouă, cartofi, un pachet de carne tocată, caiete cu linii și o geacă second-hand pentru Răzvan. În bucătărie, Iulia își făcea unghiile la masă. Pe blat era o cutie de la un telefon nou. Atunci mi s-a ridicat ceva în piept. Nu furie, nu doar. Mai rău. Rușine.

Rușine că iar venisem să astup o gaură pe care tot ei o săpau.

„Vă descurcați?” am întrebat eu, încet. „Cu ce, Cătăline? Cu ratele? Cu restanța la curent? Cu pachetul copilului de la grădiniță?”

Iulia a oftat tare, teatrat.

„Doamna Elena, iar dramatizați. Nu murim de foame.”

Nu. Nu mureau ei de foame. Că știam eu sigur cine nu-i lăsa.

De când a murit Vasile, bărbatul meu, trăiesc dintr-o pensie de 2.100 de lei. Din ea plătesc întreținerea, pastilele pentru tensiune și ce mai rămâne… se duce la ei. La început am zis că e o perioadă. Cătălin rămăsese fără serviciu după ce s-a închis depozitul unde lucra. Iulia era în concediu de creștere. Aveau rate la două credite de nevoi personale, unul făcut pentru mobilă, altul pentru o vacanță la mare „că și noi suntem oameni”. După aia au apărut ratele la televizor, la telefon, la cine știe ce robot de bucătărie pe care nu l-am văzut folosit niciodată.

Și mereu aceeași poveste.

„Mamă, doar luna asta.”

„Mamă, până intră salariul.”

„Mamă, n-avem pentru grădiniță, îți dăm înapoi.”

Nu mi-au dat nimic înapoi. Niciodată.

Dar când îl vedeam pe Răzvan venind la mine cu adidașii dezlipiți și spunând, rușinat, că la grădi ceilalți copii au penar cu fermoar și el are unul rupt, mă topeam. Ce să fac? Să-i spun că bunica nu mai poate? Că bunica și-a numărat monedele la farmacie și a lăsat o cutie de pastile pe altă dată?

În iarnă am fost la ei și era frig în casă. Răzvan stătea cu fesul pe cap.

„De ce e așa rece?”

Cătălin a ridicat din umeri.

„N-am plătit gazul încă.”

Dar în sufragerie era un aparat de cafea nou, din acela cu capsule. M-am uitat la el și n-am mai zis nimic câteva secunde. Iulia a observat și mi-a tăiat-o repede.

„A fost redus.”

„Și gazul tot redus era, dacă-l plăteați la timp?” am scăpat eu.

Atunci s-a lăsat liniștea aia rea. Cătălin a ieșit pe balcon să fumeze. Iulia a început să strângă prin bucătărie lovind vasele puțin prea tare.

Eu am plătit factura a doua zi.

Știu, poate aici am greșit. Poate de multe ori am greșit. Dar când ai un copil, chiar și mare, tot copilul tău rămâne. Și când mai sunt și nepoții la mijloc, nu mai judeci limpede. Judeci cu stomacul strâns.

Acum trei săptămâni, m-au chemat „să vorbim”. Am știut că nu e de bine. Iulia zâmbea ciudat, Cătălin se tot freca pe mâini.

„Mamă… să nu te superi”, a început el.

Am simțit cum îmi îngheață spatele.

„Iulia e însărcinată.”

M-am așezat fără să vreau. Serios. Mi s-au tăiat picioarele.

„Cum adică însărcinată?”

Iulia s-a încruntat imediat.

„Cum adică? Adică vom mai avea un copil.”

„Asta am înțeles. Eu întreb altceva. Cu ce îl creșteți?”

Cătălin a ridicat tonul.

„Mamă, nu e treaba ta să ne numeri nouă copiii.”

„Ba e treaba mea din moment ce eu vă număr banii de pâine!”

Mi-a ieșit mai aspru decât voiam. Dar era adevărul gol. Urât, rece, adevărul.

Iulia a început să plângă. Nu din durere, cred. Din nervi.

„Știam eu că asta o să spuneți. Că pentru dumneavoastră copilul ăsta e o povară.”

„Nu copilul e povară”, am zis eu. „Nepăsarea voastră e.”

Atunci Cătălin a trântit pumnul în masă.

„Ajunge! Dacă ne ajuți, bine. Dacă nu, spune direct. Dar nu ne mai judeca de sus.”

De sus. Eu, care merg cu autobuzul două stații în plus ca să iau pâine mai ieftină. Eu, care mi-am cârpit același halat de casă de trei ori. Eu, care după moartea lui Vasile n-am schimbat nici perdelele, că am zis să țin banii pentru zile negre. Și zilele negre au venit. Numai că nu peste mine. Peste ei. Sau, mai corect, aduse chiar de ei.

În seara aia am plecat tremurând. Acasă am deschis sertarul cu bani. Mai aveam 640 de lei până la pensie. Și factura mea la întreținere era pe masă. M-am uitat la poza lui Vasile și am început să plâng ca proasta, cu sughițuri, de parcă aveam iar 20 de ani.

Două zile nu i-am sunat. Nici ei pe mine. A treia zi, m-a sunat Răzvan.

„Buni, mai vii pe la noi?”

Atât. Cu voce mică.

„Da, puiule.”

„Mami zice că nu mai avem cereale și că poate îmi iei tu caiet special, că începe opționalul.”

Am închis și m-am sprijinit de chiuvetă. M-am uitat în gol mult timp. Ei știau. Știau că prin copil ajung la mine direct, unde doare.

În weekend m-am dus. Dar de data asta fără sacoșe multe. Doar cu strictul necesar pentru Răzvan și cu o hotărâre pe care am repetat-o pe drum ca să nu mă înmoi.

„De azi înainte nu vă mai plătesc ratele și nu vă mai acopăr datoriile”, le-am spus. „Pentru copii cumpăr eu ce trebuie. Mâncare de bază, haine, rechizite. Atât. Dacă vreți altă viață, o schimbați voi.”

Iulia a râs scurt, urât.

„Adică ne umiliți.”

„Nu. Refuz să mă mai îngropați cu voi.”

Cătălin nici nu s-a uitat la mine. A zis doar:

„Bine, mamă. Să nu uiți că sunt fiul tău.”

Cum să uit? Asta e nenorocirea mea. Că nu pot uita.

Dar nici nu mai pot continua așa. Dacă eu cad, cine îi mai ajută pe copii? Dacă ajung să-mi vând verigheta și să-mi tai pastilele în jumătate, pe cine salvez, de fapt?

Spuneți-mi voi, o mamă unde trebuie să tragă linie? Și dacă o trage prea târziu, mai poate repara ceva?