„Nu sunt menajera voastră!” În seara în care am lăsat tigaia pe aragaz și am ales, pentru prima dată, să mă aleg pe mine
„Mami, iar ai uitat să-mi calci bluza?” a țipat Daria din hol, cu ghiozdanul trântit de ușă.
Din bucătărie, Sorin nici măcar n-a ridicat ochii din telefon. A zis doar, sec: „Și cafeaua mea unde e?”
Am rămas cu mâna pe capacul oalei și pentru câteva secunde m-am uitat în gol. Pe aragaz fierbea ciorba, în chiuvetă erau farfuriile de aseară, mașina de spălat bipăia de cinci minute, iar eu simțeam că dacă mai aud încă o cerere, mă fac țăndări.
„Poate vă faceți și singuri ceva, nu?” am zis încet.
Daria a pufnit.
„Doamne, iar începi…”
Iar Sorin, fără să se uite la mine: „Ce-ai pățit? Că doar stai acasă, Irina.”
Stai acasă.
Atât. În două cuvinte, omul cu care împărțisem douăzeci de ani de viață mi-a șters toată oboseala, toate nopțile nedormite, toate diminețile în care pleca el călcat, hrănit, liniștit, iar eu rămâneam cu lista nesfârșită de treburi. În clipa aia m-a durut ceva adânc, nu în piept, nu în gât… undeva mai jos, unde se strâng toate umilințele pe care le înghiți ani întregi.
N-am mai zis nimic. Am stins focul și am ieșit pe balcon, cu mâinile ude și inima bubuind.
Acolo m-a văzut Mirela, vecina de la trei. Fuma rezemată de pervazul ei și s-a uitat la mine lung.
„Iar plângi?”
Am vrut să zic că nu. Dar mi s-a rupt vocea.
În seara aia a venit la mine cu două felii de cozonac și s-a așezat în bucătărie, de parcă mă știa de o viață. Și poate chiar mă știa. Din priviri, din oftaturi pe scară, din felul în care căram plase, detergent, pungi, vina tuturor.
„Tu când ai făcut ultima dată ceva doar pentru tine?” m-a întrebat.
Am râs strâmb.
„Nu mai știu.”
„Ba știi. Doar că ți-e rușine să spui.”
Și atunci mi-am adus aminte. De caietele mele vechi. De serile în care scriam povești scurte, înainte să mă mărit. De profesorul de română din liceu, care-mi spusese că am mână bună și că simt oamenii. Părea altă viață. Alta femeie.
După ce a plecat Mirela, am căutat în debara o cutie veche, legată cu o eșarfă. În ea erau caietele mele. Îngălbenite, prăfuite, dar ale mele. Când am deschis primul caiet, mi-a tremurat mâna. Parcă mă atingeam pe mine, cea de dinainte.
Am început să scriu noaptea, după ce adormeau toți. La masa din bucătărie, cu un pix care mai întrerupea și o cană de ceai rece lângă mine. La început două rânduri. Apoi o pagină. Apoi tot mai mult. Scriam despre femei care tac până nu mai pot. Despre mese puse zilnic pentru oameni care nu spun nici „mulțumesc”. Despre cum te poți pierde în propria casă.
Mirela citea ce scriam și mă bătea pe umăr.
„E bun, Irina. E adevărat. Se simte.”
N-am spus nimic acasă. Știam deja ce urmează.
Într-o sâmbătă, Daria a intrat peste mine în sufragerie. Eu scriam. Nu pusesem încă rufele la uscat.
„Serios? Tu stai aici și eu n-am tricoul spălat pentru luni?”
Am ridicat ochii spre ea. Nu mai era copilul meu mic. Era o fată de șaisprezece ani, frumoasă, grăbită și… prea obișnuită să primească.
„Daria, poți să-ți pui singură rufele. Nu-ți cad mâinile.”
A rămas blocată, de parcă-i vorbisem într-o limbă străină.
Sorin a auzit și a venit imediat.
„Ce e cu tonul ăsta?”
„Tonul ăsta e al unui om obosit”, am zis. „Nu al unei mașini.”
A râs scurt, iritat.
„De când te-ai apucat de prostiile astea cu scrisul, nu te mai recunosc. Casa e vraiște, mâncarea nu mai e la timp, fata stă stresată…”
„Fata stă stresată că trebuie să-și strângă o bluză?”
„Nu întoarce vorba.”
„Ba o întorc. Ani de zile n-am întors nimic.”
S-a lăsat o liniște urâtă. Daria s-a uitat când la mine, când la el.
Sorin s-a apropiat de masă, a luat caietul și a citit primele două rânduri. Apoi l-a trântit.
„Asta faci tu? Ne speli rufele în scris?”
M-am ridicat atât de repede că mi-am lovit genunchiul de scaun.
„Nu. Astea sunt rufele mele. Le spăl singură de ani întregi.”
M-am mirat și eu de mine când am spus asta. Mi se înmuiaseră picioarele, dar nu m-am oprit.
„V-ați obișnuit să exist doar când vă lipsește ceva. Când nu e mâncare. Când nu e cămașa. Când nu găsiți prosopul. Dar când m-ați întrebat ultima dată ce simt eu?”
Daria a dat ochii peste cap, dar i-am văzut și o urmă de rușine. Sorin s-a închis la față.
„Exagerezi.”
„Nu. Abia acum spun puțin.”
În seara aia n-am mai făcut cina. Mi-am luat geaca și am coborât la Mirela. Am stat la ea în bucătărie până târziu, cu ochii umflați și palmele fierbinți.
„Dacă plec, zic că sunt nebună. Dacă rămân, mă sting,” i-am spus.
Mirela a tăcut puțin.
„Poate nu trebuie să pleci din casă. Poate trebuie doar să nu mai pleci de lângă tine.”
A doua zi am trimis un text la un concurs online de povestiri. N-am spus nimănui. După două săptămâni, am primit mail că povestirea mea fusese selectată pentru publicare pe un site. Când am citit, am început să plâng. Nu de fericire din aia mare, curată. Mai mult de ușurare. Ca și cum cineva, undeva, îmi spusese în sfârșit: „Te văd.”
Acasă, reacția a fost rece.
„Și ce dacă?” a zis Sorin. „Asta nu plătește facturile.”
Daria a murmurat: „Toată lumea scrie pe net acum…”
M-a durut. Normal că m-a durut. Dar, ciudat, nu m-a mai rupt în două. Pentru că între timp începusem să mă adun. Să pun limite. Să nu mai sar la fiecare strigare. Să-i pun pe amândoi să-și strângă după ei. Să las farfuria în chiuvetă dacă eu eram obosită. Da, obosită. Și eu aveam voie.
Au fost scandaluri. Uși trântite. Tăceri lungi la masă. Reproșuri. „Te-ai schimbat.”
Da. M-am schimbat. Pentru că femeia pe care o voiau ei era comodă pentru ei și mortală pentru mine.
Nu știu dacă familia mea mă va înțelege cu adevărat. Nici dacă mariajul meu mai poate fi reparat, sincer. Dar știu ceva sigur: în seara în care am pus pixul pe hârtie, am început să mă întorc la mine.
Spuneți-mi, voi cât ați îndura până să spuneți „ajunge”? Și o femeie care se alege pe ea, măcar puțin, chiar greșește atât de tare?