M-a lăsat singură în casa veche din deal, iar când mi-au luat copiii am simțit că mi s-a rupt sufletul în două

„Doamnă, în starea asta nu mai pot rămâne aici.”

Când a zis femeia de la protecția copilului asta, m-am uitat instinctiv la tavan. Plouase toată noaptea, iar într-un colț din cameră încă picura într-o oală ciobită. Fetița mea, Ilinca, stătea lipită de sobă cu genunchii la piept. Băiatul, Darius, se ascunsese după ușă. Nu plângea niciunul. Și asta m-a durut mai rău decât orice. Se obișnuiseră cu rușinea.

„Vă rog… mai dați-mi puțin timp”, am zis, dar vocea mea a ieșit stinsă, de parcă nici eu nu mai credeam ce cer.

Casa era a părinților mei. O casă bătrânească, din chirpici, în partea de deal a satului, unde iarna bate vântul de-ți intră în oase, iar noroiul îți ține cizmele pe loc. Când trăiau ai mei, părea altfel. Sau poate eram eu copil și nu vedeam crăpăturile. După ce au murit, a rămas a mea. Apoi a noastră. Și pe urmă doar povara mea.

Soțul meu, Vasile, era omul care vorbea puțin și apăsat. Când intra în curte, până și câinele se dădea mai încet. La început am crezut că asta înseamnă putere. Că așa e bărbatul la țară, mai aspru, mai închis. După nuntă am înțeles că nu era asprime. Era nevoie de control.

„Unde ai fost?”

„La magazin, după pâine.”

„O oră pentru o pâine?”

Mă întreba mereu ca și cum eram prinsă cu ceva. Îmi număra banii, îmi comenta hainele, îmi spunea că fără el n-aș fi în stare de nimic. Și, încet-încet, am început să-l cred. Asta e partea pe care mi-e și rușine s-o spun.

Când s-a născut Ilinca, el deja pleca des „la lucru”. Ba la Brașov pe șantier, ba la niște rude, ba cine mai știe. Venea nervos, obosit, cu miros de țigări și uneori de băutură. Când s-a născut și Darius, parcă s-a rupt ceva de tot.

„Eu nu m-am făcut slugă la copii”, a zis într-o seară, trântind lingura pe masă.

Ilinca a tresărit atât de tare, că a vărsat ciorba. El a izbit cu pumnul în masă și eu m-am pus în fața ei fără să gândesc.

După câteva luni, a plecat de-a binelea. A zis că se duce în Italia cu un cunoscut din sat. N-a plecat în Italia. A plecat cu alta, din orașul vecin. Am aflat de la o verișoară care l-a văzut într-o piață, ținând-o de mână pe femeie de parcă nici n-ar fi avut familie.

Nu m-a sunat decât o singură dată.

„Descurcă-te. Casa e a ta, nu?”

Atât. Fără întrebare de copii. Fără rușine. Nimic.

Am încercat. Dumnezeu mi-e martor că am încercat. Am mers la curățenie prin sat, la o bătrână imobilizată. Am spălat rufe pentru alții. Am cules prune, am făcut zile cu ziua, am fost și la un magazin din comună două luni, până a adus patroana pe nepoata ei. Dar banii se duceau pe lemne, pe caiete, pe mâncare, pe datorii mici care se adunau ca pietrele în sân.

Casa cădea sub noi. Tencuiala se umfla. Geamul din camera copiilor nu se mai închidea bine și iarna băgam pături în ramă. Sobă aveam, dar lemne nu mereu. Într-o perioadă, Darius tușea noaptea până vomita. L-am dus la dispensar, iar doamna doctor m-a privit lung.

„Rodica, nu poți să-i mai ții așa.”

Am tăcut. Ce era să-i zic? Că știu? Că în fiecare noapte adormeam îmbrăcată, de frică să nu se prăbușească ceva sau să nu se stingă focul și să înghețăm?

Când au venit de la protecția copilului, cineva din sat făcuse sesizare. Nici azi nu știu cine. Poate o vecină care mă compătimea ziua și mă vorbea seara. Poate cineva care chiar a vrut să ajute. Nu mai contează.

Au văzut igrasia, paturile umede, mâncarea puțină, lemnele aproape terminate. Au vorbit frumos, dar hotărârea era luată.

Ilinca s-a prins prima.

„Mami, noi unde mergem?”

Mi s-a uscat gura.

„Doar puțin, mamă. Până reparăm casa.”

„Și tu?”

N-am putut răspunde.

Darius a început să urle abia când l-au luat de mână spre mașină.

„Nu plec fără mama! Nu plec!”

M-am dus după el și una dintre femei m-a ținut ușor de braț. Nu brutal. Dar destul cât să înțeleg că eu, mama lor, nu mai aveam putere asupra a nimic. Aia m-a terminat.

După ce au plecat, în curte s-a făcut o liniște pe care n-o pot explica. Nici cocoșul nu se mai auzea. Am intrat în casă și am văzut cana Ilincăi pe masă, cu desenul șters de atâtea spălări. Papucii lui Darius erau lângă pat, puși strâmb, cum îi lăsa mereu. M-am așezat jos, direct pe dușumea, și am plâns până n-am mai simțit nimic.

Săptămânile următoare au fost un fel de ceață. Mergeam să-i văd când mi se permitea. Veneau curați, pieptănați, cu haine bune. Și eu, în loc să mă liniștesc, mă rupeam pe dinăuntru.

Ilinca îmi zâmbea forțat.

„Mami, aici e cald.”

Am înțeles ce voia să-mi spună și mi-a fost mai greu decât dacă m-ar fi acuzat.

Am început să bat pe la primărie, pe la asistență socială, pe la rude care până atunci se făceau că nu văd. Unii mi-au închis ușa. Alții mi-au dat sfaturi, de parcă sfaturile țin loc de acoperiș. Fratele meu mi-a zis sec:

„Ți-am spus de la început că Vasile nu e om bun.”

M-am uitat la el și mi-a venit să țip. La ce-mi folosea acum?

Totuși, din bucăți mici, am început. Un vecin mi-a pus geamul. Un unchi mi-a adus câteva scânduri. O femeie la care făcusem curat mi-a dat un sac de haine și 200 de lei, fără să mă umilească. Pentru mine, gestul ăla a însemnat enorm.

Încă mă lupt să-i aduc acasă. Încă mă trezesc noaptea și mi se pare că-i aud respirând în camera lor. Apoi deschid ochii și e doar casa veche, rece, și eu cu vina mea, cu furia mea, cu dorul care nu mă slăbește deloc.

Spuneți-mi, o mamă care n-a avut bani, dar și-a iubit copiii până la capăt, a pierdut dreptul de a-i strânge în brațe?

Și cât de mult poate repara un om, când i s-a dărâmat viața chiar din temelie?