Am ajuns cu fetița mea la Urgențe după o felie de tort făcută de mama mea. Când am aflat ce pusese în el, familia noastră s-a rupt în două
„Cheamă salvarea! Acum, Cătălin, acum!” am țipat atât de tare, încât nici eu nu mi-am recunoscut vocea.
Ilinca era moale în brațele mele, cu capul lăsat pe spate și buzele ciudat de vineții. Cu zece minute înainte râdea, avea cremă pe nas și îmi arăta, mândră, cum a mai furat cu degetul din tortul făcut de mama. Apoi a început să spună că o doare burta. După aia a vomitat. După aia i s-au înmuiat picioarele.
„Ilinca, mamă, uită-te la mine… hai, iubita mea…”
Nu mă mai privea cum mă privea ea de obicei. Parcă se stingea sub ochii mei.
Cătălin tremura atât de tare când a sunat la 112, că abia îl înțelegeam. Mama, adică Viorica, stătea lângă masă cu șorțul pe ea și repeta întruna:
„Nu se poate… din tort? Cum să fie din tort? Doamne, Maica Domnului…”
În ambulanță, asistenta m-a tras puțin la o parte și m-a întrebat ce a mâncat copilul.
„Tort de casă. Cremă de vanilie, blat, și… și mac deasupra, cred.”
Când am zis „mac”, mama a ridicat ochii spre mine și pentru o secundă am văzut ceva ce atunci n-am înțeles. O spaimă urâtă. Nu panică. Altceva.
La Urgențe totul s-a mișcat repede și prea încet în același timp. Oameni care alergau. Uși care se trânteau. Mirosul ăla de dezinfectant care îți intră în cap și nu mai iese. Eu stăteam pe hol și îmi frecam mâinile până mă usturau.
„E în stare critică, dar facem tot ce trebuie”, ne-a spus o doctoriță.
Atât. Restul nu mai auzeam.
Cătălin se plimba de la un capăt la altul al holului și, dintr-odată, s-a întors spre mama.
„Ce i-ai pus în tort?”
Mama a clipit des.
„Ce să-i pun? Ce pun de obicei.”
„Nu mă lua cu de-astea! Ce i-ai pus?”
„Am făcut tortul cum îl fac mereu pentru zile de naștere…”
„Ilinca nu-și pierde cunoștința de la un tort normal!”
Tonul lui a tăiat aerul. Toți s-au uitat spre noi. Eu voiam să-i spun să tacă, dar în mine se ridica exact aceeași întrebare.
Mama a început să plângă. Din plânsul ăla nervos, cu sughițuri.
„Am vrut să-i fac o bucurie… atâta tot…”
Atunci a apărut și fratele meu, Sorin, chemat de tata. A venit direct spre Cătălin.
„Ai grijă cum vorbești cu mama.”
Cătălin s-a apropiat de el.
„Am grijă? Fata mea e înăuntru între viață și moarte și tu îmi spui mie să am grijă?”
Eu am izbucnit.
„Ajunge! Nu aici!”
Dar era prea târziu. Se adunaseră ani întregi în câteva minute. Reproșuri vechi, orgolii, discuții neterminate. Mama care mereu știa mai bine. Cătălin care n-a suportat niciodată să fie contrazis de ea. Eu, între ei, încercând de fiecare dată să împac pe toată lumea. Ca o proastă, sincer.
După vreo oră, doctorița a ieșit iar. Avea o expresie gravă.
„Bănuim o intoxicație. Avem nevoie să știm exact toate ingredientele.”
Mama s-a albit la față.
„Ingredientele… sunt în bucătărie…”
„Viorica”, i-am spus încet, „uită-te la mine. Ce ai pus pe tort?”
Ea și-a frământat mâinile și dintr-odată n-a mai putut să mă privească.
„Am… am găsit într-un borcan niște semințe. Am crezut că e mac.”
M-am simțit de parcă m-ar fi lovit cineva în piept.
„Ai crezut?”
„Erau în cămară, lângă nucă, lângă făină… păreau…”
„Păreau?” a urlat Cătălin. „I-ai dat unui copil ceva doar pentru că ți s-a părut?”
Mama s-a lipit de perete și a început să se clatine.
„Le-am cumpărat din piață mai demult… pentru grădină… nu mai știu… Doamne…”
Mai târziu, după ce tata a mers acasă și a adus borcanul, s-a aflat. Nu era mac. Erau semințe toxice, ținute aiurea, fără etichetă, puse într-un borcan de gem spălat și uitat în cămară.
Accident. Asta a zis toată lumea.
Accident.
Numai că atunci când stai pe un scaun de spital și îți auzi copilul gemând dincolo de ușă, cu perfuzii în mână și doctori care nu-ți promit nimic clar, cuvântul ăsta nu te liniștește deloc.
Ilinca și-a revenit după tratament. Încet. Două zile am dormit pe scaun lângă patul ei. Când a deschis ochii și a zis, răgușit, „mami, vreau acasă”, am plâns în sfârșit cum trebuie. Cu tot corpul.
Mama a venit s-o vadă în salon, cu ochii umflați și o pungă cu pijămuțe noi.
S-a oprit în ușă.
„Iartă-mă, Diana… N-am vrut… pe sufletul meu dacă…”
Cătălin nici n-a lăsat-o să intre.
„Ieși.”
„Vreau doar s-o văd.”
„Ieși până nu chem pe cineva.”
Mama s-a uitat la mine. Cred că atunci a așteptat să o apăr. N-am făcut-o. Nici n-am putut.
De atunci, nimic nu mai e la fel. Eu vorbesc rar cu ea. Cătălin deloc. Sorin zice că am transformat o greșeală într-o condamnare pe viață. Tata tace și parcă s-a micșorat de la o lună la alta.
La mesele de sărbători nu ne mai strângem toți. Ilinca întreabă uneori de bunica Viorica și eu nu știu ce să-i spun fără să simt nodul ăla în gât.
Știu că n-a vrut să-i facă rău. Știu. Dar mai știu și cum arăta copilul meu în brațele mele, și asta nu pot să șterg.
Voi ce ați face în locul meu? O greșeală atât de mare se poate ierta vreodată sau rămâne pentru totdeauna între oameni, ca o ușă care nu se mai închide cum trebuie?