„Mi-a numărat fiecare leu și mi-a ales până și prietenele. Când am primit transferul la București, am înțeles că ori fug acum, ori mă pierd de tot”

„De ce ai scos 150 de lei miercuri?”

Atât a zis. Fără „bună”, fără să mă întrebe cum mă simt. Stătea în bucătărie, cu telefonul în mână și cu aplicația de internet banking deschisă, de parcă era polițist și eu eram hoț.

Am rămas cu cheile în mână și cu punga de la farmacie lipită de picior.

„Pentru medicamentele mamei”, i-am spus.

A ridicat din umeri și a râs scurt.

„Data viitoare mă întrebi înainte. Nu mai iei decizii pe banii casei de una singură.”

Banii casei. Era salariul meu.

Mă cheamă Andreea și ani de zile am trăit cu impresia că dacă tac, dacă îl înțeleg, dacă nu-l provoc, lucrurile se vor liniști. Soțul meu, Cătălin, nu m-a lovit niciodată. Și mult timp am crezut că asta înseamnă că nu sunt abuzată. Dar îmi controla cardul, îmi verifica apelurile, îmi cerea poză când ieșeam în pauza de masă și avea mereu ceva de zis despre oricine din jurul meu.

„Raluca nu te vrea bine.”

„Colegul ăla, Lucian, de ce te salută așa des?”

„Sora ta, Mirela, bagă prostii în capul tău.”

Încet, m-am trezit singură. Nu mai ieșeam la cafea. Nu mai mergeam la zile de naștere. Îi spuneam mamei că sunt obosită, colegelor că am treabă, iar Mirelei îi răspundeam rar, ca să nu pornesc alt scandal acasă.

Numai că într-o seară am cedat.

Mă întorsesem de la serviciu și l-am găsit stând pe canapea cu fluturașul meu de salariu printat.

Printat.

„Ai luat bonuri de masă mai multe luna asta. Unde sunt?”

M-am uitat la el și, pentru prima oară, n-am mai simțit frică. Am simțit rușine. Rușine că viața mea ajunsese un interogatoriu.

Am ieșit pe balcon și am sunat-o pe Mirela. Tremuram atât de tare că abia am putut vorbi.

„Mirela… nu mai pot.”

A tăcut două secunde.

„Spune-mi doar atât: vrei să pleci?”

Am început să plâng. Din alea urâte, cu sughițuri.

„Nu știu dacă pot.”

„Nu te-am întrebat asta. Vrei?”

Și atunci am zis pentru prima dată, cu voce tare:

„Da.”

Din ziua aia, sora mea a devenit omul care m-a ținut în picioare. Fără scene, fără sfaturi de pe margine. Practic. Românește. Mi-a zis să nu fac nimic brusc. Să nu-l provoc. Să pun deoparte cât pot.

Eu primeam o mică parte din salariu pe un card de bonificații și niște deconturi pe care Cătălin nu le urmărea atent, că le considera „mărunțișuri”. Mirela mi-a făcut un plic și l-a băgat într-o cutie de biscuiți, în debara, la ea acasă. Când puteam, îi mai duceam 50 de lei, 100, uneori 200. Parcă strângeam aer, nu bani.

În timpul ăsta, acasă era tot mai rău. Dacă întârzia autobuzul, mă suna de trei ori.

„Unde ești?”

„În stație.”

„Trimite poză.”

Dacă zâmbeam la telefon, mă întreba cu cine vorbesc. Dacă îmi cumpăram o bluză, voia să știe de ce am nevoie „să mă aranjez”. Am început să mă aud cerând voie pentru lucruri normale și mi se făcea greață de mine.

Apoi a venit oferta. Transfer intern la București. Același domeniu, salariu mai bun, posibilitate de chirie de serviciu pentru primele luni. Când am citit mailul, mi s-au înmuiat genunchii.

N-am răspuns pe loc. M-am dus la baie, am încuiat ușa și am recitit de trei ori. București. Alt oraș. Alt început. Mi-era frică și numai când vedeam cuvântul.

Seara i-am spus Mirelei.

„Asta e șansa ta”, mi-a zis direct.

„Dacă află înainte să plec?”

„Atunci pleci și mai repede.”

Totul s-a rupt într-o joi. Cătălin a găsit în geanta mea o hârtie mototolită cu niște calcule făcute de mine: chirie, transport, mâncare. Nu scria nimic clar, dar a simțit.

A intrat în dormitor cu foaia în mână.

„Ce-i asta?”

„Nimic.”

„Nu mă minți!”

Mi-a aruncat hârtia pe pat și s-a apropiat atât de tare că i-am simțit respirația.

„Vrei să pleci? Cu cine? Cine te așteaptă acolo?”

M-am uitat la el și am înțeles ceva simplu: omul ăsta nu mă vedea ca pe o soție. Mă vedea ca pe ceva ce îi aparține.

„Mă aștept eu pe mine”, i-am spus.

A rămas o secundă blocat, apoi a început să ridice tonul, să spună că sunt nerecunoscătoare, că m-a ținut „ca pe o floare”, că fără el n-o să rezist două luni. Că Bucureștiul mă înghite. Că mă fac de râs. Că o să mă întorc.

Nu i-am mai explicat nimic. Nu mai aveam ce.

În noaptea aia am dormit îmbrăcată. La cinci dimineața, am luat geanta pregătită de câteva zile, dosarul, buletinul, cardul și am ieșit tiptil. Mi-au clănțănit dinții tot drumul până la autogară. Mirela m-a așteptat deja acolo, cu ochii umflați de nesomn și cu plicul în mână.

„Sunt 4.800 de lei”, mi-a spus. „Nu sunt mulți, dar sunt ai tăi.”

Atunci am plâns iar. Nu de frică. De ușurare.

Când m-a sunat Cătălin, eram deja pe drum. I-am văzut numele pe ecran de zece ori. Apoi mesajul:

„Dacă pleci, să nu te mai întorci.”

Am citit și am simțit, culmea, liniște.

Nu i-am răspuns.

Acum sunt în București de aproape opt luni. Stau într-o garsonieră mică, la început am dormit pe o saltea și am mâncat covrigi cu iaurt în unele seri, dar pentru prima dată banii mei sunt ai mei. Încă mă sperii când îmi vibrează telefonul. Încă mă uit peste umăr uneori. Încă învăț că libertatea nu vine dintr-odată, vine în bucăți, și unele dor.

Dar vine.

Și uneori mă întreb: de câte semne are nevoie o femeie ca să creadă că meritul ei nu stă în cât suportă?

Voi ce ați fi făcut în locul meu? Aș fi trebuit să plec mai devreme sau uneori omul are nevoie să ajungă la limită ca să se salveze?