„Am rămas singur în apartamentul nostru și abia când fiul meu a dormit la mine am înțeles cât de mult am pierdut”
„Nu pot în weekendul ăsta, am o urgență la serviciu. Îl iei tu pe Rareș?”
Mesajul Alinei a venit vineri, la 18:12. Eu eram în Mega, cu un coș în care aveam doar o bere, pâine și niște parizer. M-am uitat lung la telefon, apoi la raftul cu iaurturi pentru copii, de parcă mă întreba cineva în față ce fel de tată sunt.
I-am răspuns imediat: „Da. Normal că-l iau.”
Și totuși, când am ieșit din magazin, m-a lovit un gol în stomac. Apartamentul meu era curat, liniștit și mort. După divorț, liniștea aia devenise un fel de pedeapsă. Se auzea frigiderul, vecinul de sus, apa în țevi. Atât. Uneori mă trezeam noaptea convins că am auzit pași mici pe hol. Dar nu era nimeni.
Eu voiam încă un copil. Asta a fost una dintre rănile noastre cele mai urâte. Eu tot spuneam că nu e târziu, că ne descurcăm, că fac eu mai mult. Alina zicea că deja abia respiră între job, școală, teme, rate și grija pentru Rareș.
„Tu vrei ideea de familie mare, Costin, nu munca din spatele ei”, mi-a spus într-o seară, în bucătărie, cu ochii roșii de oboseală.
M-am enervat.
„Serios? Adică eu sunt doar decor în casa asta?”
„Nu ești decor. Dar apari mai ales când e frumos. Când are febră, când plânge, când trebuie dus la logoped, când nu dormim cu nopțile… atunci sunt eu.”
M-a durut. Și, în loc să aud, m-am apărat. Așa am făcut luni întregi. Ne-am tocat în replici, în tăceri, în uși închise mai tare decât trebuia. Până într-o zi când a zis simplu, aproape șoptit:
„Nu mai pot.”
Atât. Și, ciudat, tocmai liniștea de după a fost mai rea decât toate scandalurile.
Când l-am luat pe Rareș, a urcat în mașină cu ghiozdanul lui albastru și cu o pungă de la farmacie după el.
„Ce-i cu punga?” am întrebat.
„Vitamine”, a zis el. „Și spray de nas. Iar m-am înfundat.”
M-am uitat la el și m-a strâns ceva în piept. Nici nu știam că iar e răcit. Alina îmi spusese probabil, dar printre mesaje despre program și bani, multe lucruri treceau pe lângă mine ca trenul.
Acasă la mine, Rareș s-a descurcat ca un musafir politicos. Și asta m-a rupt.
„Pot să beau apă?”
„Tati, unde ții prosopul?”
„Pot să aprind veioza?”
Era copilul meu și se purta ca și cum ar fi fost în gazdă.
Sâmbătă dimineață, mi-a zis că-l doare gâtul. I-am făcut ceai, i-am pus miere, am căutat prin sertare un termometru care, normal, nu avea baterie. M-am dus cu el la farmacia de gardă în trening, nebărbierit, cu părul vraiște. Farmacista, o doamnă pe la cincizeci de ani, mi-a spus blând:
„Pentru copil să aveți mereu în casă ce trebuie.”
N-a zis-o cu răutate. Dar m-am simțit mic.
Pe drum spre casă, Rareș a adormit în mașină. Avea capul într-o parte și gura puțin întredeschisă, exact cum dormea când era mic. Am rămas cu motorul oprit, în parcare, și am stat să-l privesc. Atunci m-a lovit tot.
Nu doar că-mi lipsea încă un copil.
Îmi lipsea copilul pe care îl aveam deja, în fiecare zi. Îmi lipsea rutina. Haosul. O cană uitată pe masă. Desene animate prea tare. Îmi lipsea până și vocea Alinei când îmi spunea să nu-i mai dau dulce înainte de cină.
Seara, când i-am făcut baie lui Rareș, a zis din senin:
„Tati, tu ești supărat pe mami?”
Am rămas cu prosopul în mână.
„De ce mă întrebi?”
„Că atunci când vorbiți la telefon, vorbiți ciudat. Parcă vă certați fără să țipați.”
M-am așezat pe marginea patului lui și n-am știut ce să spun. El se juca cu colțul pilotei.
„Eu vreau să fiți bine. Nu zic să stați iar în aceeași casă… dar să fiți bine.”
Mi s-au umplut ochii. M-am întors puțin, să nu mă vadă.
Duminică, atunci când Alina a venit să-l ia, a observat imediat că e mai răgușit.
„I-ai dat spray-ul?”
„Da.”
„De câte ori?”
„De… două ori.”
S-a uitat la mine fix.
„Costin, trebuia de trei.”
Înainte aș fi sărit.
„Nu sunt incompetent”, aș fi zis.
Dar de data asta am tras aer în piept și am spus adevărul:
„Nu știu tot. Și cred că nici n-am vrut să recunosc. M-am comportat de parcă eu sufăr cel mai mult, dar tu duci greul de ani de zile.”
Alina n-a zis nimic câteva secunde. Rareș era pe hol, își încălța adidașii.
Apoi ea a lăsat geanta jos.
„Și eu am greșit”, a zis încet. „Am ajuns să vorbesc cu tine doar ca și cum ai fi un coleg de care sunt nemulțumită. Numai reproșuri, liste, program. N-am mai lăsat loc pentru nimic omenesc.”
M-am sprijinit de tocul ușii. Nu mă așteptam.
„Eu tot voiam încă un copil”, am spus, mai mult rușinat. „Cred că m-am agățat de ideea asta și n-am văzut că familia mea se rupea deja.”
Alina și-a mușcat buza de jos. A făcut asta mereu când se abținea să plângă.
„Eu nu mai puteam, Costin. Eram terminată. Dar poate dacă ceream ajutor altfel… nu știu. Poate dacă mergeam undeva, la cineva…”
„La un psiholog?”
A dat din cap.
A fost o liniște ciudată, dar nu rece. Pentru prima dată după mult timp, nu părea că unul trebuie să câștige.
„Nu ca să ne împăcăm”, a zis ea repede. „Să fie clar.”
„Știu.”
„Dar pentru Rareș. Să învățăm să fim părinți fără să-l punem pe el la mijloc.”
M-am uitat spre copilul nostru, care în momentul ăla încerca să-și închidă fermoarul și ofta de parcă avea toate grijile lumii.
„Da”, am spus. „Merg.”
În seara aia, după ce au plecat, n-am mai deschis berea cumpărată vineri. Am stat la masa din bucătărie și am căutat consilieri familiali din București. Am citit recenzii ca un om care caută un pod peste ceva ce a stricat cu mâna lui.
Nu știu dacă regretul trece vreodată. Poate rămâne acolo, ca un cui pe care-l simți când apeși. Dar poate nu e prea târziu să repar măcar felul în care copilul meu o să-și amintească de noi.
Voi ce credeți? Când doi oameni nu mai pot fi soț și soție, pot învăța totuși să fie, pe bune, mamă și tată pentru același copil?
Și cât de mult rău facem când lăsăm orgoliul să vorbească în locul durerii?