Le trimiteam părinților mei bani în fiecare lună, iar într-o seară soția mea a izbucnit: „Noi când mai trăim pentru copilul nostru?”

„Noi când mai trăim pentru copilul nostru, Marius? Spune-mi. Când?”

Raluca a trântit dosarul cu facturi pe masă de s-a răsturnat cana lui David. Băiatul s-a speriat și a început să plângă din camera lui. Eu stăteam cu telefonul în mână. Tocmai făcusem transferul către ai mei. Din nou.

Am închis aplicația prea târziu. Ea văzuse suma.

„Iar le-ai trimis două mii?”

N-am răspuns imediat. M-am dus întâi la David, l-am luat în brațe, i-am spus că e bine, că mami și tati doar vorbesc mai tare. Dar nu era bine. De luni întregi, în casa noastră plutea aceeași tensiune, aceeași frică de sfârșit de lună.

Ai mei stau la Botoșani. Tata are diabet și probleme cu inima. Mama abia se ține pe picioare de la reumatism. Pensiile lor abia le ajung de întreținere, curent și medicamente. Sau cel puțin așa mi-au spus mereu. Și eu i-am crezut. Cum să nu-i cred? Sunt părinții mei. Oameni care au muncit o viață întreagă și acum numără pastilele.

Doar că și eu număram. Rate, scutece când era David mic, grădiniță, mâncare, gaz, benzină. Acum voiam să strângem niște bani pentru el, să nu crească cu aceleași lipsuri cu care am crescut eu. Raluca nu îmi cerea vacanțe în Grecia sau cine știe ce. Îmi cerea să fim și noi în siguranță.

„Nu mai pot așa”, mi-a spus ea în seara aia, mai încet, dar parcă și mai greu. „Eu nu zic să nu-i ajuți. Dar noi ne împrumutăm de la un salariu la altul și tu le trimiți ca și cum ai avea de unde. Dacă se strică centrala? Dacă se îmbolnăvește copilul? Ce facem?”

Am simțit cum mă strânge ceva în piept.

„Și ce vrei, să-i las fără medicamente?”

„Nu. Vreau să nu ne lași pe noi fără aer.”

Asta m-a lovit rău. Pentru că avea dreptate. Și pentru că și eu aveam, într-un fel. Aici era nenorocirea. Nu exista vinovat clar. Doar oameni prinși la mijloc.

Două zile am tot amânat să-i sun pe ai mei. Mi-era rușine. Mi-era ciudă. Mi-era și frică de ce o să aud. Până la urmă, într-o duminică, am ieșit pe balcon și am format numărul.

Mama a răspuns veselă, cum face mereu când vrea să ascundă ceva.

„Măi, Marius, voiam să te sunăm și noi. S-a scumpit iar tratamentul lui tata.”

Am închis ochii. Jur că atunci am simțit că nu mai pot.

„Mamă, trebuie să vorbim serios.”

S-a făcut tăcere.

I-am explicat cum am putut. Că avem rata mărită. Că David crește. Că nu mai putem susține aceeași sumă. Că o perioadă le voi trimite mai puțin și că poate ar trebui să caute și alte variante. Compensate, ajutor de la primărie, poate un vecin care să-i ducă la medic, poate să mai vândă din lucrurile pe care le țin de ani în garaj. Ceva.

N-am apucat să termin.

„Aha”, a spus tata, și i-am auzit vocea în spate, ascuțită cum nu i-o știam. „Deci nevastă-ta a hotărât că suntem o povară.”

„Nu Raluca a hotărât. Eu vorbesc cu voi acum.”

„Tu vorbești? Tu? De când te-ai însurat, vorbești ca ea.”

M-am înroșit tot. De nervi, de rușine, de neputință.

„Tată, nu e vorba de asta. E vorba că nu mai facem față.”

Mama a început să plângă. Încet la început, apoi tot mai apăsat.

„Noi te-am crescut, Marius. Noi ne-am rupt de la gură pentru tine. Și acum ne spui să vindem din casă?”

M-a luat tremuratul. Pentru o secundă, m-am simțit iar copilul ăla care venea cu ghetele rupte de la școală și îl vedea pe tata ieșind noaptea la lucru, doar ca să aibă bani de manuale. Numai că acum eram eu tată. Și băiatul meu dormea în camera de lângă bucătărie, într-un apartament pentru care încă plăteam ca nebunii.

„Vă trimit în continuare”, am zis, cu voce joasă. „Dar nu cât până acum. O mie. Atât pot.”

Tata a râs scurt. Un râs urât, rece.

„Să-ți fie de bine, Marius. Să vedem dacă și copilul tău o să facă la fel cu tine.”

Mi-a închis.

Am rămas cu telefonul în mână și cu obrazul lipit de geamul rece. În bucătărie, Raluca spăla cănile, dar după mișcările ei îmi dădeam seama că ascultase tot. N-a zis „ți-am spus eu”. N-a zis nimic. Doar s-a apropiat și mi-a pus mâna pe spate.

Și, culmea, gestul ăla m-a făcut să mă simt și mai rău.

În săptămânile care au urmat, mama m-a sunat rar și scurt. Tata deloc. Când vorbeam, îmi spunea numai strictul necesar, de parcă aș fi fost un vecin. Am aflat de la o mătușă că s-au plâns prin familie că i-am abandonat. Că m-a schimbat nevasta. Că banii mei au fost buni până am făcut copil.

M-a durut. Mă doare și acum. Dar, pentru prima dată după mult timp, am plătit rata fără să mai mut bani dintr-un cont în altul. Am pus și ceva deoparte pentru David. Puțin, dar am pus.

Și totuși, în fiecare lună, când fac transferul mai mic, stau câteva secunde cu degetul pe ecran și mă simt ca ultimul om.

Spuneți-mi voi… unde se termină datoria față de părinți și unde începe datoria față de copilul tău?

Am făcut ce trebuia sau doar am ales pe cine să rănesc mai puțin?