Mi-am pierdut fiica vitregă acum cinci ani, iar când toți au ales să tacă, am rămas singură să caut adevărul
„Dacă mai bați la ușa mea cu prostiile astea, chem poliția.”
Așa mi-a spus Călin, cu mâna pe clanță și cu ochii fugiți, când i-am arătat iar fotografia cu Irina. De cinci ani mă uit la aceeași poză până mi se încețoșează vederea. Irina în maiou alb, cu părul prins neglijent, râzând spre mine de parcă viața n-avea cum să-i facă nimic rău.
Am rămas pe palier, cu poza în mână și cu rușinea aia grea în piept. Vecina de la doi se uita pe vizor. M-am prefăcut că-mi caut cheile, deși îmi venea să mă prăbușesc pe scări.
Irina nu era fiica mea din sânge. Era fata soțului meu, a lui Doru, din prima căsătorie. Dar am crescut-o de la unsprezece ani. Eu am dus-o la școală, eu i-am cumpărat prima rochie pentru banchet, eu am stat cu ea când a plâns prima dată din dragoste. Când cineva îți spune „mama Mariana” ani la rând, nu mai contează ce scrie pe certificat.
În ziua în care a dispărut, ne certaserăm.
Nu o ceartă mare, din alea care rup case. Sau așa am crezut atunci. Ea voia să plece pentru un weekend la munte cu iubitul ei, Rareș. Avea douăzeci și doi de ani, era încăpățânată și îndrăgostită până peste cap. Eu nu-l suportam pe băiatul ăla. Prea alunecos, prea atent la bani, prea dulce când era Doru de față.
„Nu-mi place de el, Irina. Îți spun doar să ai grijă.”
„Tu mereu îmi spui să am grijă! M-am săturat!”
A trântit ușa. Și asta a fost ultima dată când i-am auzit vocea.
Rareș s-a întors singur după două zile.
A zis că s-au certat la o pensiune de lângă Bran. Că Irina a plecat nervoasă, pe jos, cu telefonul închis. Că a căutat-o câteva ore, apoi a crezut că s-a dus la o prietenă. Când l-am auzit, am simțit din prima că ceva nu se leagă. Dar polițistul de la secție a ridicat din umeri.
„E majoră. Poate a vrut să dispară.”
Să dispară fără buletin, fără haine, fără să-și ia medicamentele pentru anxietate? Să dispară și să nu-mi scrie măcar un mesaj, mie, cu care se certase și împăca de zece ori pe lună?
Doru s-a schimbat după o lună. La început plângea cu mine. Lipise afișe, sunase rude, bătuse drumurile. Apoi a început să tacă. Să bea. Să-mi spună pe ocolite că eu am împins-o spre plecarea aia.
„Dacă nu o luai iar la rost…”
„Dacă tu vedeai ce fel de băiat e Rareș…”
„Lasă-mă, Mariana, că nu mai pot.”
Ne-am rupt încet. Nu dintr-o singură lovitură. Din sute de mici înțepături. Din nopți în care eu răscoleam mesaje vechi și el dormea pe canapea cu televizorul pornit. Din tăceri. Din vina pe care n-am știut unde s-o punem.
După doi ani, a plecat. Atât. Și-a luat hainele, a lăsat verigheta pe masă și a zis: „Eu nu mai trăiesc în mormântul ăsta.”
Eu am rămas.
Am rămas cu camera Irinei aproape la fel. Cu parfumul ei vechi într-un sertar. Cu o cutie de bilete, bonuri, poze și nimicuri pe care numai o mamă le păstrează. Și am început să caut singură. Nu zilnic, că mai și munceam, mai și cădeam, dar n-am încetat.
Am vorbit cu foste colege, cu o recepționeră de la pensiune, cu un taximetrist care își amintea vag o fată plângând. Toate fragmente. Nimic întreg.
Până acum trei săptămâni.
Am găsit într-o agendă veche de-a ei un nume notat de mai multe ori: „Călin – acte, urgent”. Călin nu era vreo rudă. Era un bărbat care făcea „rost” de contracte, chirii, combinații, din astea. Îl știam din vedere. Frecventa un bar de lângă autogară. Și, dintr-odată, am înțeles de ce reacționase atât de urât când m-am dus la el.
Nu de frică pentru el.
De frică de ce știu eu.
A doua zi m-am dus iar. N-am mai sunat. L-am așteptat jos, lângă ghena de gunoi, pe ploaie.
Când m-a văzut, a înjurat printre dinți.
„Ce vrei de la mine?”
„Să-mi spui de ce fata mea avea numărul tău notat cu «urgent».”
A tăcut. Își freca degetele, agitat.
„Îi trebuiau niște bani”, a zis până la urmă. „Voia să plece.”
„Unde?”
„Nu știu.”
„Minți.”
Atunci a ridicat ochii spre mine și am simțit pentru prima dată că mă apropii de ceva real, ceva murdar.
„Rareș avea datorii. Mari. Nu la bancă.”
Mi s-au înmuiat picioarele.
„Irina încerca să-l scoată. Credea că dacă face rost de bani, scapă și pleacă amândoi.”
„De la cine avea datorii?”
A dat din cap.
„Nu mă băga în asta.”
L-am apucat de mânecă fără să-mi dau seama.
„Fata mea a dispărut!”
„Și crezi că eu dorm bine?” a izbucnit el. „În noaptea aia n-a plecat ea singură nicăieri. Atât pot să-ți spun.”
Am rămas cu mâna în aer. El a intrat în scară și a încuiat repede.
În noaptea aia n-am dormit deloc. M-am uitat iar la toate mesajele printate, la toate datele, la toate minciunile lui Rareș. Și am observat ceva ce nu văzusem ani întregi. În seara dispariției, telefonul Irinei se conectase pentru câteva minute la o antenă din alt județ, nu lângă Bran, cum susținuse el mereu.
A doua zi m-am dus la poliție cu tot ce aveam. M-au ascultat mai atent decât în alți ani, poate pentru că am venit cu nume, ore și o declarație scrisă de mână, tremurat. Poate pentru că nu mai aveam nimic de pierdut și se vedea.
Rareș încă locuiește în oraș. Încă merge pe stradă ca și cum nimic nu s-ar fi întâmplat. Dar de câteva zile știu că a fost chemat iar la audieri.
Și pentru prima dată în cinci ani, mi-e frică altfel. Nu că n-o voi găsi. Ci că sunt foarte aproape să aflu ce i-au făcut de fapt.
Mă întreb de câte ori trecem pe lângă adevăr și alegem să ne mințim doar ca să putem respira încă o zi.
Voi ce ați fi făcut în locul meu? Ați fi renunțat sau ați fi mers până la capăt, chiar dacă adevărul v-ar putea distruge definitiv?