Am ajuns să cer voie pentru o pereche de pantaloni, deși munceam zi de zi: în ziua în care socrul meu mi-a spus că nu merit haine „de serviciu”, mi-am luat geanta și am plecat
„Nu-ți trebuie alți pantaloni. Ai deja doi. Ce, te duci la nuntă sau la muncă?”
Așa mi-a spus socrul meu, Ilie, stând la masa din bucătărie cu ochelarii pe vârful nasului și un caiet pătrățos în față, în care nota toate cheltuielile noastre. Ale noastre. Inclusiv salariul meu.
Am rămas cu cardul în mână și cu obrazul arzând. M-am uitat la soțul meu, Cătălin. Stătea lângă frigider, cu ochii în telefon, de parcă discuția asta nu-l privea.
„Cătălin, spune și tu ceva.”
A ridicat din umeri.
„Tata știe mai bine să țină banii. Că dacă îi lăsăm pe mână la întâmplare, se duc.”
Pe mână la întâmplare. Adică la mine.
În momentul ăla am simțit ceva greu în piept. Nu era prima dată când mă umilea Ilie, dar atunci m-a durut altfel. Pentru că aveam nevoie de haine. Nu de fițe, nu de parfumuri scumpe. Lucram la recepția unei clinici din Ploiești și îmi spuseseră clar, politicos, că trebuie să am o ținută îngrijită. Aveam două perechi de pantaloni uzați și o cămașă care se decolorase la coate. Atât.
Totul începuse „pentru binele familiei”, cum ziceau ei.
Când m-am căsătorit cu Cătălin, stăteam în casa părinților lui, la curte, în aceeași gospodărie. Eu nu eram încântată, dar el mi-a promis că e doar până strângem bani pentru avans la apartament.
„Un an, maximum doi”, mi-a spus atunci, ținându-mă de mână.
Au trecut patru.
La început, fiecare își ținea salariul lui. Ne descurcam. Nu perfect, dar normal. Apoi Cătălin a făcut un credit pentru mașină fără să mă întrebe. A intrat în panică după primele rate și atunci Ilie a venit cu soluția.
„De luna viitoare, toate veniturile intră la mine. Eu plătesc utilități, mâncare, rate, tot. Voi primiți cât aveți nevoie.”
Am zis nu din prima.
Țin minte și acum.
„Cum adică primiți cât aveți nevoie? Sunt banii noștri.”
Ilie a râs scurt.
„Tocmai de asta. Că nu știți să aveți grijă de ei.”
Cătălin n-a fost de partea mea. Deloc. Mi-a spus seara, în cameră:
„De ce faci scandal? Tata ne ajută. Tu mereu vezi doar partea rea.”
Și, încet, fără să-mi dau seama când exact, am ajuns să-i cer socrului bani pentru orice. Pentru detergent. Pentru un cadou de botez. Pentru absorbante. O dată mi-a cerut să-i spun de ce am nevoie de 70 de lei, „defalcat, să știm și noi”. Am vrut să intru în pământ.
Cel mai tare mă durea că salariul meu intra pe cardul lui Ilie. Eu munceam opt ore, uneori zece, stăteam în picioare, zâmbeam oamenilor, înghițeam nervi, iar la final trebuia să dau explicații pentru o sticlă de șampon.
Mama îmi spunea la telefon:
„Andreea, asta nu e viață.”
Eu o linișteam. Sau mă mințeam singură.
„Lasă, mamă, trece. E o perioadă.”
Dar perioada devenea viața mea.
În casă începuseră certurile aproape zilnic. Dacă luam iaurt mai scump, Ilie comenta. Dacă veneam cu taxiul când ieșeam târziu, spunea că arunc cu banii. Dacă îndrăzneam să zic ceva, Cătălin ofta și repeta aceeași replică:
„Nu te mai pune cu tata.”
Nu te mai pune cu tata.
De parcă eu eram problema. Nu faptul că un bărbat de aproape șaizeci de ani îmi controla salariul, ci faptul că mă deranja.
În ziua cu pantalonii, m-am dus în cameră și am închis ușa. Tremuram. Nu de frică. De furie. De rușine. M-am uitat la dulapul meu mic, la hainele puține, și am simțit că mă sufoc. Cătălin a intrat după câteva minute.
„Hai, nu dramatiza.”
Atât a spus.
M-am întors spre el.
„Tu auzi ce spui? Eu cer bani pentru haine ca să merg la muncă. La munca din care iau salariu. Salariul pe care îl luați voi.”
„Nu-l luăm noi. Îl administrează tata.”
Am râs. Un râs din ăla amar, urât.
„Și diferența care e?”
El a tăcut. Apoi a zis, iritat:
„Dacă nu-ți convine, du-te la mă-ta.”
S-a făcut liniște. Din aia care îți taie respirația.
Nu cred că se aștepta să o fac.
Am scos geanta de voiaj de sub pat. Am pus în ea câteva bluze, actele, încărcătorul, două fotografii și trusa de machiaj. Mâinile îmi mergeau singure. Cătălin s-a uitat la mine câteva secunde, apoi a zis mai încet:
„Andreea, hai că vorbim… nu fă prostii.”
„Prostia am făcut-o când am acceptat să trăiesc așa.”
Când am ieșit cu geanta pe hol, Ilie m-a întrebat rece:
„Unde pleci?”
M-am oprit în prag.
„La mama. Acolo, dacă vreau să-mi cumpăr o pereche de pantaloni din banii mei, nu trebuie să dau raportul.”
N-a zis nimic. Doar a strâns buzele, de parcă eu eram nerecunoscătoare.
Mama m-a primit fără întrebări. M-a văzut în ușă și m-a luat direct în brațe. Atât mi-a trebuit. Am început să plâng cum n-am plâns în toți anii ăștia. Cu sughițuri, cu rușine, cu tot.
În noaptea aia am dormit în camera mea de fată, între lucruri vechi și liniște. Pentru prima dată după mult timp, nimeni nu m-a întrebat pe ce dau banii. Nimeni nu m-a făcut să mă simt mică.
Cătălin m-a sunat de zeci de ori. N-am răspuns. Mi-a scris că am exagerat, că tata „a vrut doar ordine”, că ne facem de râs. Poate chiar asta îl durea mai tare. Rușinea din fața lumii, nu rușinea prin care am trecut eu în casa lui.
Acum sunt tot la mama. Mi-am mutat salariul pe contul meu. Mi-am cumpărat pantalonii aceia și o cămașă simplă, bleumarin. Când le-am probat, am izbucnit iar în plâns. Nu pentru haine. Pentru că mi-am dat seama cât de puțin ajunsesem să cer de la viață.
Să fie normal să muncești și totuși să trăiești ca și cum trebuie să meriți fiecare leu? Voi ce ați fi făcut în locul meu?