I-am spus soțului meu să nu-i mai dea bani colegului „doar pentru prânz”, dar când a refuzat în sfârșit, totul s-a rupt între ei

„Iar i-ai dat?”

Am pus punga cu pâine pe masă și m-am uitat la Mihai. Stătea lângă chiuvetă, cu ochii în telefon, și tăcea exact cum tace un om prins. Nu trebuia să-mi spună nimic. Îi vedeam pe față.

„Doar 20 de lei”, a zis încet. „N-avea ce să mănânce azi.”

M-am simțit de parcă cineva mi-a strâns stomacul cu mâna. Era sfârșit de lună. În frigider mai aveam două ouă, o bucată mică de cașcaval și jumătate de oală de ciorbă. Eu făceam calcule pentru factură, pentru medicamentele mamei și pentru caietul de desen al fetei. Iar el, iar, îi dădea bani lui Cătălin de la muncă.

La început n-am zis mare lucru. Mi-a spus că omul uitase portofelul. Apoi că n-a intrat salariul pe card. Apoi că avea copilul răcit și cheltuise mult pe farmacie. Mereu era ceva. Mereu era doar „un 10 lei”, „un 15 lei”, „îți dau mâine, frate”.

Mâinele ăla nu mai venea niciodată.

Mihai lucra la un depozit de materiale de construcții, la marginea orașului. Pleca dimineața la șase fără un sfert, cu termosul de cafea în mână, și se întorcea rupt de oboseală, cu miros de praf și motorină pe haine. Nu câștiga rău, dar nici bine. Trăiam atent. Fiecare sută de lei avea treabă deja dinainte să intre în casă.

Și totuși, Cătălin apuca mereu să-i ia câte puțin.

„De ce nu-i ceri înapoi?” l-am întrebat într-o seară.

Mihai a ridicat din umeri.

„Îmi e jenă. Suntem colegi. Stăm unul lângă altul opt ore. O să zică lumea că mă cert pentru mărunțiș.”

„Nu e mărunțiș când se adună”, i-am răspuns. „Nu e mărunțiș când noi numărăm monedele la pâine și altul mănâncă din bunul-simț al tău.”

N-a zis nimic. Și tăcerea aia m-a enervat mai tare decât dacă s-ar fi certat cu mine.

În lunile următoare, discuția asta s-a tot întors între noi, ca un cui în talpă. Nu erau sume mari, dar tocmai asta mă scotea din minți. Pentru că exact așa se strecoară problemele în casă. Nu intră dărâmând ușa. Vin pe furiș, în bancnote mici, cu justificări omenești.

„Azi i-am mai dat 12 lei.”

„Poimâine îmi aduce.”

„Mi-a fost rușine să-l refuz.”

Într-o duminică, m-am așezat cu un carnețel și am făcut socoteala din ce-mi aminteam eu și din ce-mi spusese el. Aproape 400 de lei în câteva luni. Am pus pixul jos și mi-au dat lacrimile. 400 de lei pentru unii poate nu înseamnă mare lucru. Pentru noi însemnau cumpărăturile pe o săptămână, ghetele fetei sau o factură plătită fără stres.

Când a intrat Mihai în bucătărie, i-am întors carnețelul spre el.

„Uite. Asta e generozitatea ta.”

S-a uitat lung. A înghițit în sec.

„N-am crezut că s-a adunat atât.”

„Păi nu crezi nimic, Mihai. Tu doar dai. El cere, tu dai. El promite, tu crezi.”

„Bine”, a zis după câteva secunde. „Gata. Nu-i mai dau niciun leu.”

Am vrut să-l cred. Chiar am vrut.

Luni seara a venit acasă mai tăcut ca de obicei. Și-a scos bocancii încet, de parcă îl dureau oasele.

„Iar ți-a cerut?”

A dat din cap.

„Și?”

„I-am zis că nu mai pot. Că am și eu rate, casă, copil.”

M-am oprit din șters masa.

„Și ce-a zis?”

Mihai a râs scurt, fără pic de veselie.

„A zis: «Serios, mă? Pentru 15 lei te faci că nu mă cunoști?»”

Am simțit cum îmi urcă sângele în obraji.

„Așa a zis?”

„Da. Și după aia s-a uitat urât la mine toată ziua. La masă s-a dus cu ceilalți, nici nu s-a mai așezat lângă mine. La final, când am ieșit la țigară, mi-a aruncat una și a zis: «Stai liniștit, nu-ți mai cer nimic. Să fii sănătos cu banii tăi.»”

Știți ce m-a durut cel mai tare? Nu că s-a supărat Cătălin. Ci că Mihai părea vinovat. De parcă el făcuse ceva urât.

În zilele următoare, relația lor s-a răcit de tot. Vorbeau strict ce ținea de muncă. Cătălin făcea glume cu alții, dar când trecea pe lângă Mihai se închidea la față. Apoi au început și vorbele pe la spate. Că Mihai e zgârcit. Că s-a schimbat de când „îl ține nevasta din scurt”. Că nu mai e omenos.

Când mi-a povestit asta, am izbucnit.

„Normal că dau vina pe mine! E mai ușor așa. Să par eu aia rea, nu el profitorul.”

Mihai s-a așezat pe marginea patului și și-a frecat palmele.

„Poate că trebuia să-i cer mai frumos.”

„Nu, Mihai. El trebuia să înapoieze fără să-i ceri. Asta fac oamenii corecți.”

Atunci m-a privit altfel. Obosit, dar parcă trezit din ceva.

„Cred că eu confundasem colegialitatea cu prostia mea.”

A fost prima dată când l-am auzit spunând asta. Și, culmea, atunci am simțit și milă pentru el. Pentru că nu dăduse bani din slăbiciune, cum crezusem eu în nervii mei. Dăduse din nevoia lui de a fi om bun, de a nu lăsa pe cineva flămând, de a nu părea mic la suflet. Iar cineva simțise asta și apăsase exact acolo.

Prieteni n-au mai fost după ziua aia. Nici măcar colegi apropiați. Doar doi bărbați care își dau bună ziua scurt, printre paleți și facturi, ca și cum n-au împărțit niciodată o cafea și atâtea pauze de masă.

Acum banii nu se mai scurg pe tăcute din casă. Dar a rămas un gust amar. Uneori, cel mai scump lucru nu e suma pierdută, ci rușinea că ai fost folosit și că ai realizat prea târziu.

Voi ce ați fi făcut în locul nostru? Și de unde se termină omenia și începe lipsa de respect?