„Tată, aici îți va fi mai bine…” — ziua în care copiii m-au lăsat la azil și am înțeles cât de departe ajunseserăm unii de alții
„Hai, tată, nu ne face mai greu decât este.”
Asta mi-a spus Radu în timp ce îmi scotea geanta din portbagaj. De parcă eu făceam o scenă. De parcă eu alesesem să ajung la un azil, cu o plasă de medicamente într-o mână și cu bastonul în cealaltă.
Ana stătea lângă mașină și se uita ba la telefon, ba spre clădire. Nu la mine. N-a plâns. Nici eu n-am vrut să plâng în fața lor. M-am uitat la geamurile alea cu perdele spălăcite și am simțit un nod în gât. Atât am zis:
„Cât stau?”
Radu a oftat.
„Până te pui pe picioare… până vedem cum facem.”
Când un copil îți spune „până vedem cum facem”, să știi că nu mai e nimic de văzut.
Am intrat. Mirosea a dezinfectant, a supă și a bătrânețe. O doamnă în halat mi-a vorbit frumos, nu zic nu. Mi-a arătat patul, noptiera, baia de pe hol. Dar eu auzeam doar cum se închide ușa de la intrare în urma copiilor mei.
În seara aia n-am mâncat. M-am așezat pe marginea patului și m-am uitat la o fotografie veche pe care o țineam în portofel. Eu, mai tânăr, cu mustață neagră, lângă Maria, Dumnezeu s-o odihnească, și între noi doi, Radu și Ana, mici, cu ghiozdanele în spate. Atunci eram totul pentru ei. Sau așa credeam.
După ce a murit Maria, m-am ținut cum am putut. Mi-am făcut mâncare, mi-am spălat hainele, am mai mers la piață, la farmacie. Dar în iarnă am căzut în baie. M-a găsit vecina, tanti Florica, că eu nu mai puteam să mă ridic. De acolo au început discuțiile.
„Nu se mai poate singur”, a zis Ana.
„Eu am serviciu, copii, rate”, a zis Radu.
„Și eu ce am? Timp? Eu fac naveta până în Militari și înapoi, vin ruptă.”
Vorbeau peste mine, în bucătăria mea. Eu eram la masă și ei hotărau ce fac cu mine, de parcă eram frigiderul vechi al mamei, care încurcă și trebuie mutat undeva.
Am încercat și la Radu. Două săptămâni. Atât.
Nora mea, Mirela, nu era rea, dar se vedea pe fața ei că o deranjez. Nu direct. În felul în care punea farfuria pe masă. În felul în care deschidea geamul după ce tușeam. În felul în care îi șoptea lui Radu în dormitor, crezând că eu nu aud.
„Nu mai pot așa. Copiii nu-și fac temele, taică-tu se trezește noaptea, eu dimineața mă duc zombie la muncă.”
Într-o seară, l-am auzit pe nepotul meu spunând:
„Mami, bunicu’ mai stă mult?”
M-a lovit mai rău decât căzătura din baie.
La Ana a fost și mai rău, deși ea mereu a zis că e mai sufletistă. Stătea într-un apartament mic, cu fata ei adolescentă, care mă privea ca pe un intrus. O deranjam că mă uitam la televizor în sufragerie. O deranjam că întrebam unde e pâinea. O deranja până și bastonul meu sprijinit de perete.
În a patra zi, Ana a izbucnit.
„Tată, eu nu mai pot! Mă simt vinovată non-stop. La serviciu nu fac față, acasă e tensiune, fata mea nu mai are loc de tine, tu ești supărat pe toată lumea… Ce vrei să fac?”
Am tăcut. Ce să-i spun? Că voiam doar să simt că sunt încă tatăl ei, nu povara ei?
Așa am ajuns aici.
La început, veneau amândoi duminica. Cu pungi. Banane, biscuiți, șervețele umede, apă plată. Exact ce-i duci unui om de care ai grijă corect, dar nu ți-e dor de el.
„Cum mai ești?”
„Bine.”
„Să-ți iei medicamentele.”
„Mi le iau.”
Pauze. Telefoane vibrând. Priviri la ceas.
Odată, i-am întrebat:
„De ce veniți dacă vă grăbiți așa?”
Ana s-a înroșit.
„Cum adică?”
„Adică stați douăzeci de minute și în ele zece sunteți cu mintea în altă parte. Mai bine spuneți drept.”
Radu s-a enervat.
„Nu e niciodată bine, tată. Dacă nu venim, e rău. Dacă venim, tot rău.”
„Nu că veniți e problema”, am zis. „De ce veniți.”
S-a făcut liniște. Din aia grea. Ana s-a uitat în jos. Radu și-a frecat fruntea.
„Venim pentru că ești tatăl nostru”, a spus ea încet.
„Nu. Veniți pentru că v-ar mustra lumea dacă n-ați veni.”
După vorbele astea, Ana a început să plângă. Nu isteric. Mai rău. În tăcere.
„Tu crezi că nouă ne e ușor?” a spus printre lacrimi. „Crezi că eu dorm liniștită? Crezi că nu mă simt groaznic de fiecare dată când plec de aici?”
Radu s-a ridicat brusc.
„Noi am crescut cu frica ta, tată. Tu nu vedeai decât muncă, ordine, să nu greșim. Ne-ai ținut în picioare, da. Dar nu ne-ai luat în brațe. Nici când a murit mama n-ai știut să vorbești cu noi. Acum vrei de la noi o căldură pe care nu ne-ai arătat-o nici tu.”
M-am uitat la el și parcă nu-l mai văzusem niciodată cu adevărat. Am vrut să spun că am făcut ce-am știut. Că așa erau bărbații pe vremea mea. Că eu am tras pentru ei. Dar cuvintele au rămas undeva în piept.
Pentru prima dată, m-am întrebat dacă nu cumva singurătatea mea de acum a început cu mulți ani în urmă, chiar în casa în care ei au crescut.
N-au mai venit două săptămâni după ziua aia. M-am uitat mereu spre ușă, deși îmi spuneam că nu-mi pasă. Ba îmi păsa. Enorm. Când în sfârșit au apărut, au venit fără pungi, fără grabă. Au stat jos.
Radu a zis primul:
„N-am știut cum să fim altfel. Dar încercăm.”
Ana mi-a luat mâna. Cred că trecuseră ani de când nu făcuse asta.
„Și tu să încerci, tată. Să ne spui când ți-e dor. Nu doar când ești supărat.”
Am dat din cap. Mi-a fost rușine de cât de mult mi-am dorit gestul ăla simplu.
Acum tot aici stau. Tot mă doare când se închide ușa după ei. Dar uneori mai rămân o oră. Uneori mă întreabă de Maria. Alteori îmi povestesc de copii, de facturi, de viața lor grăbită. Nu e tot ce am visat. Dar e mai adevărat decât vizitele făcute din obligație.
Poate că bătrânețea nu doare cel mai tare din cauza oaselor, ci din cauza lucrurilor nespuse la timp.
Voi ce credeți? Un părinte are dreptul să ceară iubire, dacă ani la rând a știut doar să poarte grija în felul lui rece?