„L-am urmărit pe ascuns și l-am pierdut în câteva minute…” Povestea mea despre nepotul pe care credeam că îl mai pot salva

„Să nu te mai mintă, tanti Marioara, că l-am văzut eu cu ochii mei. Stătea la colț, lângă magazinul vechi, cu băieții ăia de umblă numai cu belele.”

Am rămas cu sacoșa în mână, în fața porții, și m-am uitat la Sevastița ca proasta. Mi se înmuiaseră genunchii. Despre Andrei era vorba. Nepotul meu. Copilul pe care l-am crescut de la cinci ani, de când maică-sa a plecat în Italia, iar taică-său, Cătălin, s-a dus încet-încet după băutură și cărți.

„Ești sigură?” am întrebat, deși după fața ei vedeam că era.

„Marioaro, nu-ți spun din răutate. Da’ ai grijă. Băieții ăia nu stau la glume.”

Când a intrat Andrei seara în casă, am simțit din primul moment că ceva nu e în regulă. Nici nu s-a descălțat bine și a vrut să intre direct în cameră.

„Unde ai fost?”

„Pe afară.”

„Pe afară unde?”

A trântit ghiozdanul pe pat și s-a întors spre mine cu privirea aia pe care o avea și tată-său când mințea.

„Bunico, iar începi?”

„Te-a văzut Sevastița cu niște băieți din oraș.”

A tăcut o secundă. Doar o secundă. Dar mie mi-a ajuns.

„Sevastița să-și vadă de viața ei. Eu nu fac nimic.”

„Andrei, uită-te la mine.”

S-a uitat. Obosit. Nervos. Și parcă puțin speriat.

„Nu mă amestec cu nimeni. M-am întâlnit cu un coleg. Atât.”

„Și de ce minți așa urât?”

Atunci a izbucnit.

„Pentru că m-am săturat! Mă întrebi ca la poliție, mă urmărești cu privirea, mă sufoci! Dacă tata a fost cum a fost, nu înseamnă că sunt și eu la fel!”

M-a lovit fix unde mă durea. N-am mai zis nimic. M-am așezat pe scaun și am început să curăț cartofi doar ca să nu mă vadă că-mi tremură mâinile.

Două zile n-am mai deschis subiectul. Dar l-am simțit schimbat. Ieșea repede, venea târziu, nu mai mânca aproape nimic. Stătea cu telefonul închis și tresărea la orice zgomot de afară. Noaptea îl auzeam plimbându-se prin cameră. N-avea liniște. Și nici eu.

În a treia zi, l-am văzut plecând în grabă după prânz. Nici n-a observat că m-am luat după el. Mi-am pus baticul, un pulover peste casă și am mers cât am putut de repede, pe la garduri, pe după mașini, de parcă eram hoț în viața mea.

A mers mult. A ieșit din centru și a luat-o spre cartierul de la marginea orașului, unde sunt case neterminate, curți cu câini legați și oameni care se uită urât dacă încetinești pasul. S-a oprit în fața unei case cu poarta verde, scorojită. Geamurile aveau perdele groase. În curte era un Audi vechi și doi băieți fumau lângă zid.

L-am văzut pe Andrei cum a ezitat înainte să intre.

Atunci mi s-a strâns inima rău.

Am rămas vizavi, lângă un stâlp, încercând să par că aștept pe cineva. Trecuseră vreo zece minute. Poate cincisprezece. Apoi s-a auzit o ușă trântită, niște țipete scurte și unul dintre băieți a ieșit în fugă.

M-am apropiat de poartă.

„Andrei!”

Nimic.

Am împins puțin, dar era încuiată. Din curte nu se mai auzea nimic. Parcă se golise casa de oameni într-o clipă. M-am dus în spate, pe o alee îngustă, și acolo era o portiță deschisă spre un teren viran.

Andrei dispăruse.

Cred că atunci am simțit pentru prima dată frica aia adevărată, care nu mai are cuvinte. Doar ți se usucă gura și nu mai știi unde să alergi. L-am sunat. Telefon închis. L-am sunat pe Cătălin, deși n-aș fi vrut.

„Nu știu unde e,” a mormăit el. „Ce vrei de la mine?”

„E copilul tău!” am țipat în stradă. „Dacă i se întâmplă ceva, să nu te ierte Dumnezeu!”

Pe la nouă seara m-a sunat un număr necunoscut. O voce de femeie, rece, grăbită.

„Sunteți aparținător pentru Andrei Cătălin Dumitrescu?”

Am simțit că mă lasă picioarele.

L-au adus la spital cu capul spart, cu două coaste fisurate și mâna stângă umflată rău. Când l-am văzut pe pat, cu buza crăpată și ochii vineți, mi-a venit să urlu. Dar el, cum m-a zărit, a început să plângă ca atunci când era mic.

„Iartă-mă, bunico…”

M-am așezat lângă el și i-am ținut degetele reci.

„Cine ți-a făcut asta?”

N-a vrut la început să spună. Tremura. Se uita spre ușă de parcă se temea că intră cineva. După un timp, printre pauze, a scos adevărul.

Nu se dusese acolo pentru el. Se dusese pentru taică-său.

Cu luni în urmă, Cătălin făcuse datorii la jocuri. Mari. Împrumutase bani de la niște oameni care nu iartă și, când n-a mai avut ce să le dea, a început să se ascundă. Iar ei l-au găsit pe Andrei. Îl chemau, îl presau, îi spuneau că „bărbatul casei” trebuie să răspundă pentru familie. La început doar mesaje. Apoi amenințări. Apoi l-au pus să vină „să vorbească”.

„Am crezut că dacă mă duc și le spun că o să plătim cumva, mă lasă în pace,” mi-a șoptit el. „Dar era și tata acolo… și s-a luat la ceartă cu ei. Unul l-a împins, eu am sărit… și după aia nu mai știu clar.”

Mi s-a făcut greață. Nu de frică. De ciudă. De neputință. De rușinea aia care nu era a mea, dar o simțeam până în oase.

Cătălin a apărut la spital abia dimineața, nebărbierit, mirosind a fum și a noapte pierdută. Când l-am văzut în ușă, m-am ridicat singură, fără să-mi dau seama.

„Tu l-ai băgat în asta.”

„Mamă, stai să-ți explic…”

„Nu-mi ești fiu în clipa asta.”

Andrei a întors capul spre perete. Nici n-a vrut să-l privească.

Au urmat poliție, declarații, bani împrumutați pentru medicamente, nopți pe scaun în salon și rușinea de a răspunde vecinilor că „e mai bine acum”. Dar adevărul e că nimic n-a mai fost la fel. Andrei s-a făcut tăcut. Eu am început să tresar când întârzie cinci minute. Iar despre Cătălin… încă nu știu dacă un om se poate întoarce cu adevărat din locul în care s-a dus.

Mă întreb și acum: cât duce un copil pentru greșelile unui părinte?

Și voi ce ați fi făcut în locul meu, dacă ați fi simțit că îl pierdeți chiar sub ochii voștri?