„E al patrulea…” Când i-am spus soțului că sunt însărcinată, s-a prăbușit în mijlocul bucătăriei noastre prea mici

„Nu mai putem, Irina! Tu înțelegi că nu mai putem?” a izbucnit Radu, cu palma lovind masa din bucătărie atât de tare încât s-a clătinat cana de ceai a Mariei. Vlad s-a oprit din colorat, iar gemenii, Daria și Teo, au rămas nemișcați în pragul camerei, cu ochii mari. Eu stăteam cu testul de sarcină în buzunarul halatului și simțeam că mi se taie picioarele.

Nu voiam să afle așa. Nu în seara aia, când proprietarul mă sunase deja de două ori pentru chirie și când frigiderul avea mai multă lumină decât mâncare.

„Sunt însărcinată”, am spus încet.

Radu s-a uitat la mine de parcă nu înțelesese limba. A clipit de două ori, apoi și-a trecut mâinile peste față.

„Nu… nu, Irina. Spune-mi că ai greșit.”

„N-am greșit.”

A urmat o liniște urâtă. Din aia care apasă pe piept. Se auzea doar caloriferul bătând și lingurița cu care Maria lovea absent în cană.

Cu două luni înainte, mă dăduseră afară de la magazinul de haine din centru. „Reducem personalul”, mi-a zis șefa, fără să mă privească în ochi. Aveam un salariu mic, dar era al meu. Din el luam lapte, caiete, detergent, încălțăminte pentru copii. Acum rămăsesem doar cu banii lui Radu, care lucra la un depozit din marginea orașului. Un singur salariu. O mie de găuri și o singură pătură.

În noaptea aia, după ce au adormit copiii, Radu a stat pe marginea patului și s-a uitat în gol.

„Eu nu mai pot, Irina”, a zis. „Muncesc până îmi sar capacele și tot nu ne ajunge. Tu vrei să aducem încă un copil în haosul ăsta?”

M-a durut felul în care a spus „încă un copil”. De parcă era o factură, nu o viață.

„Nu l-am făcut singură”, i-am răspuns, și imediat mi-a părut rău de tonul meu.

El s-a ridicat brusc.

„Serios? Asta spui acum?”

„Spun doar că și mie mi-e frică!”

„Ție ți-e frică? Dar mie? Mie cine îmi dă voie să cedez?”

Atunci a trântit ușa de la balcon și a ieșit afară în tricou, deși era rece. L-am privit prin geam. Stătea aplecat, cu coatele pe balustradă, și pentru prima dată mi s-a părut că bărbatul meu e mai bătrân decât vârsta lui.

Zilele care au urmat au fost cele mai grele din căsnicia noastră. Ne certam din nimic. De la pâinea luată pe datorie de la colț, de la pachetul de scutece rămas de la Teo, de la faptul că Vlad avea nevoie de adidași noi și eu îi lipisem talpa celor vechi cu superglue. Nici nu-mi vine să spun ce umilință am simțit când educatoarea mi-a șoptit că Daria a venit de două ori cu aceeași bluziță pătată.

Mama m-a sunat și ea.

„Irina, poate nu e momentul…”

„Mamă, nu începe.”

„Eu doar zic să fiți realiști.”

Realiști. Cuvântul ăla m-a urmărit zile întregi. Ce înseamnă realist când ai deja trei copii care te strigă „mama” și al patrulea crește în tine?

Într-o seară, l-am găsit pe Radu la masa din bucătărie, cu un carnețel în față. Scrisese cheltuieli, datorii, rate mici, restanțe, tot. Cu liniuțe apăsate, de parcă voia să spintece foaia.

„Am calculat de zece ori”, a zis fără să mă privească. „Nu iese. Pur și simplu nu iese.”

M-am așezat în fața lui.

„Și ce facem?”

El a rămas puțin tăcut. Apoi a zis, cu voce joasă:

„M-am interesat la muncă. E un post pe tura de noapte, plus sâmbete. La încărcare. E mai greu. Mai prost pentru spate. Dar banii sunt mai mulți.”

Am simțit cum mi se strânge stomacul.

„Asta înseamnă că n-o să te mai vedem aproape deloc.”

„Asta înseamnă că poate plătim chiria la timp.”

„Radu…”

„Ce vrei să fac?” a izbucnit iar, dar de data asta nu cu furie, ci aproape rupt. „Spune-mi tu. Să fug? Să mă prefac că nu există? Mi-e frică, Irina. Mi-e o frică de nu mai dorm. Dar e copilul nostru.”

Atunci am început să plâng. Nu teatral, nu frumos. Urât. Cu nasul înfundat și umerii tremurând. El s-a ridicat, a venit lângă mine și a rămas o secundă nemișcat, de parcă nu mai știa cum să mă atingă. După aia m-a strâns la piept.

„Iartă-mă”, a șoptit. „N-am fost supărat pe copil. Am fost speriat. Pe mine. Pe faptul că nu sunt în stare.”

„Știu”, i-am spus. „Și eu m-am simțit vinovată că mă bucur și mă sperii în același timp.”

Din ziua aia, n-a devenit totul brusc bine. Nici pe departe. Radu a început programul nou și venea acasă rupt, cu ochii roșii și mâinile umflate. Uneori adormea pe canapea îmbrăcat. Copiii îl așteptau să se joace, dar el abia putea să mănânce. Mă durea să-l văd așa. Mă durea și mai tare când îl auzeam noaptea cum oftează în somn.

Eu am început să fac ce puteam. Mai călcam haine pentru o vecină, mai stăteam cu fetița doamnei de la doi, mai vindeam lucruri prin grupuri locale. Puțin cu puțin, am început să respirăm. Nu bine. Dar nu ca înainte, cu apa până la gură.

Într-o dimineață, când le făceam copiilor pâine cu unt și zahăr, Radu a pus pe masă prima leafă mai mare. N-a zis nimic spectaculos. Doar a împins banii spre mine și a zis:

„Luna asta nu mai întârziem cu chiria.”

M-am uitat la el și am văzut iar bărbatul de care m-am îndrăgostit. Obosit, tras la față, dar încă acolo. Încă luptând.

Acum sunt în luna a șasea. Tot ne e greu. Tot numărăm fiecare leu. Tot avem seri în care ne enervăm din nimic. Dar nu mai suntem unul împotriva celuilalt.

Suntem amândoi împotriva greului. Și parcă asta schimbă tot.

Uneori mă întreb câte familii zâmbesc în poze și apoi plâng în bucătărie, pe întuneric.

Voi ce ați fi făcut în locul nostru? Ați fi rezistat sau v-ați fi frânt undeva pe drum?