I-am trecut apartamentul pe numele fiului meu ca să nu fiu singură la bătrânețe. După acte, el și nora mea mi-au spus să plec din propria casă

— Mamă, nu poți să tot intri peste noi în sufragerie când avem musafiri, mi-a spus Cătălin, fără să se uite la mine, în timp ce Ioana strângea ceștile de cafea cu mișcări scurte, nervoase.

Am rămas în picioare, lângă ușă, cu mâna pe toc. Era casa mea. Apartamentul meu din Drumul Taberei, două camere, etajul patru, fără lift, cumpărat după treizeci și opt de ani de muncă la un magazin alimentar. Și totuși, în clipa aia, m-am simțit ca o musafiră tolerată.

— Să intru peste voi? Cătăline, eu stau aici.

Ioana a râs scurt, din nas.

— Stați, da… dar trebuie să existe niște limite.

Atunci am simțit prima dată frigul ăla adevărat. Nu de la geamuri. Din oameni.

Cu un an înainte, băiatul meu plângea la masa din bucătărie.

— Mamă, nu mai fac față. Ratele ne sufocă. Dacă trecem apartamentul pe numele meu, putem lua un credit mai bun, îl refinanțăm pe cel vechi și, oricum, eu și Ioana venim aici. Nu te las singură. Trăim împreună, te îngrijim, e și mai bine pentru toți.

L-am privit mult atunci. Îl știam obosit, tras la față. Avea două credite, o fetiță mică, serviciu nesigur. Era copilul meu. Cum să nu-l cred?

— Dar eu rămân aici, da?

— Mamă, cum să mă întrebi asta? Tu ești mama mea.

Mi-a luat mâinile și le-a strâns. Așa m-a convins. Cu glasul moale și cu privirea aia de băiat pe care îl ținusem în brațe când avea febră.

La notar am semnat cu inima strânsă, dar cu gândul că fac bine. Notărița m-a întrebat dacă sunt sigură. Cătălin a răspuns înaintea mea:

— Normal că este. Suntem familie.

Am zâmbit și eu atunci. Uite ce proastă am fost, Doamne iartă-mă.

Primele două luni au mers. Sau poate n-am vrut eu să văd. Ioana gătea rar, eu făceam ciorbă, sarmale, spălam după toți, stăteam cu nepoțica. Îmi spuneam că așa e normal. Tinerii sunt obosiți.

După aceea au început micile înțepături.

— Iar ai deschis geamul în camera noastră?

— De ce ai mutat actele de pe masă?

— Poți să nu mai spui vecinelor ce facem noi în casă?

Nu spusesem nimic. Doar că Ioana lucrează de acasă și Cătălin ajunge târziu. Atât.

Apoi a venit ziua în care i-am auzit în bucătărie, noaptea. Eu mă trezisem să beau apă.

— Dacă vindem apartamentul, acoperim creditul și ne mai rămân bani pentru avans la cel din Popești, spunea Ioana în șoaptă.

— Și cu mama? a întrebat Cătălin.

A făcut o pauză. N-o să uit niciodată pauza aia.

— Se descurcă. Sau găsim un cămin ok. Toată lumea face sacrificii.

Mi-a scăpat paharul din mână. S-a spart pe gresie. Au ieșit amândoi speriați, iar eu stăteam desculță, tremurând.

— Vreți să vindeți casa?

Cătălin s-a enervat imediat, de parcă eu greșisem.

— Nu mai dramatiza. Analizăm niște variante.

— Variante? Eu unde mă duc?

Ioana și-a încrucișat brațele.

— Doamnă Elena, trebuie să înțelegeți că și noi avem o viață. Nu putem sta blocați aici la nesfârșit.

Doamnă Elena.

Nu „mama”, nu „mami”. Doamnă Elena. În casa mea.

În săptămânile următoare, au făcut totul insuportabil. Vorbe aruncate, uși trântite, tăceri grele. Dacă porneam televizorul, era prea tare. Dacă făceam mâncare, mirosea în toată casa. Dacă îmi suna sora, deranjam copilul. Trăiam pe vârfuri, eu, care alesesem gresia din hol și perdelele din sufragerie cu banii mei.

Într-o seară, Cătălin a venit cu o hârtie printată.

— Mamă, trebuie să discutăm serios.

M-am așezat încet.

— Am găsit un centru foarte bun pentru seniori. Curat, cu asistență, cu masă. E mai bine pentru tine.

Am crezut că leșin.

— Mă dați afară?

— Nu te dă nimeni afară, dar nici nu mai putem continua așa, a zis Ioana. Și apartamentul trebuie valorificat. Avem datorii.

— Apartamentul trebuie… ce?

Cătălin și-a frecat fruntea.

— Mamă, fii matură.

Atunci m-am ridicat și am simțit că mă rup în două.

— Eu să fiu matură? Eu ți-am dat tot. Tot. Și tu îmi spui să plec ca să-ți plătești creditele?

A tăcut. Nu m-a privit. Cred că asta a durut cel mai tare. Nu țipătul, nu hârtia, nu planul lor. Faptul că băiatul meu nu m-a putut privi în ochi.

Am plecat după trei zile, cu două genți, câteva fotografii și halatul meu gros. Sora mea stătea în garsonieră cu fata ei, n-avea loc. La cămin am ajuns prin recomandarea unei foste colege.

În prima noapte am plâns în pernă ca un copil. Mi-era rușine. Mi-era dor. Mi-era și foame, de fapt, dar nu puteam înghiți nimic.

Apoi, încet, am început să văd în jurul meu alte femei și alți bărbați cu aceleași răni. Maria, lăsată de băiat în Italia și uitată. Tudora, păcălită să semneze o procură. Domnul Gheorghe, dus „temporar” la cămin și nevizitat de doi ani.

Ne-am strâns unii lângă alții cum am putut. Bem cafeaua dimineața în curte, schimbăm medicamente, rețete, amintiri. Mai râdem. Mai plângem. De ziua mea, mi-au adus un chec cu lumânări subțiri și Maria mi-a spus:

— Să nu crezi că ai rămas fără familie. Doar că uneori familia se face din cioburi.

Cătălin m-a sunat după vreo patru luni. Voia să știe unde am pus niște acte vechi de la întreținere. Atât. Nici „ce faci”, nici „te descurci?”.

I-am închis și după aceea am tremurat o oră întreagă. Nu de furie. De adevăr.

Acum știu: nu casa m-a durut cel mai tare. Ci felul în care am fost scoasă din inima propriului copil înainte să fiu scoasă pe ușă.

Spuneți-mi voi, o mamă cât trebuie să ierte? Și unde se termină iubirea de părinte și începe umilința?