Am muncit în Italia 17 ani ca să le cumpăr copiilor mei câte un apartament. Când m-am întors acasă, niciunul nu m-a vrut sub acoperișul lui
„Mamă, la mine nu ai unde să stai. Garsoniera e mică și… nu vreau să se supere Alina.”
Așa mi-a spus Vlad, băiatul meu cel mare, în prag, fără să mă privească în ochi. Cu mâna pe mâner, de parcă deja mă conducea afară. Eu aveam lângă mine două geamantane, o pungă cu medicamente și o sacoșă din rafie în care înghesuisem tot ce mai rămăsese din viața mea din Italia.
Am râs scurt. Din prostie, cred. Sau din șoc.
„Cum adică nu am unde să stau? Măcar câteva zile.”
A ridicat din umeri.
„Mamă, eu acum am viața mea.”
Viața lui. În apartamentul cumpărat de mine.
Am plecat de acasă când mezina mea, Sorina, avea șase ani. Cea mare, Andreea, era deja supărată pe lume și pe mine, iar Vlad încă mai dormea cu tricoul meu sub pernă. În prima seară în Italia am plâns în baie, pe gresia rece, într-o casă străină din Torino, unde aveam grijă de o bătrână care mă striga ba „romena”, ba „fata”. Dormeam într-o debara cu un pat îngust și o icoană lipită cu scotch de perete. Mâncam pe fugă. Munceam fără ore. Spălam, ridicam, schimbam scutece, făceam injecții deși nu eram asistentă, acceptam orice.
Numai să trimit bani.
La început trimiteam pentru caiete, haine, lemne de foc. După aia pentru meditații, telefoane, ratele fostului meu soț, Marian, care știa să ceară, dar nu știa să stea lângă copii. „Fă și tu un efort, Marioara, că-s ai tăi”, îmi spunea. De parcă nu asta făceam de ani întregi.
N-am mers în vacanțe. N-am cumpărat aur. N-am pus deoparte pentru mine. Am strâns euro cu euro și, când piața era jos, am cumpărat. Întâi o garsonieră pentru Vlad. Apoi un două camere pentru Andreea. La urmă, cu un credit mic și încă trei ani de muncă, i-am luat și Sorinei un apartament într-un cartier nou. Toți mi-au zis că sunt nebună.
„Dar tu unde o să stai?”
„Lasă, că am copii.”
Uite că n-am avut.
Când m-am întors definitiv, aveam varice, tensiune, o operație amânată și un dor prostesc să-i strâng pe toți la masă. Îmi imaginam sarmale, gălăgie, nepoți poate… Eu încă trăiam în poza de acum 15 ani.
Realitatea m-a lovit repede.
Andreea m-a luat de la autocar și pe drum a vorbit mai mult la telefon decât cu mine. Era grăbită, iritată, elegantă, străină.
„Mamă, să nu stai mult la mine, da? Că lucrăm de acasă amândoi și ne încurcăm.”
„Ne încurcăm?” am întrebat, și am simțit cum mi se strânge stomacul.
„Nu o lua personal. Asta e rutina noastră.”
Rutina lor. Eu eram deranjul.
La Sorina am ajuns după două zile. M-a îmbrățișat repede, cu parfum scump și ochii în altă parte.
„Mamă, eu te iubesc, să știi. Dar stau cu Cătălin și e complicat. N-avem spațiu mental pentru încă cineva în casă.”
Am crezut că n-am auzit bine.
„Spațiu mental?”
A oftat.
„Te rog, nu începe.”
Nu începe. Eu? Eu care tăcusem aproape două decenii?
În seara aia am dormit la o pensiune ieftină de lângă gară. Pereți subțiri, miros de clor, televizor mic prins în perete. Am stat pe marginea patului și m-am uitat la cheile apartamentelor. Da, le păstrasem copii după toate actele, ordine, dosare, chitanțe. Parcă erau dovezi într-un proces care nu mai interesa pe nimeni.
A doua zi i-am chemat pe toți trei la o cafenea. N-a venit decât Vlad. După 20 de minute a apărut și Andreea. Sorina a dat mesaj că „are o ședință”.
Am pus pe masă un plic cu copii după contractele de vânzare-cumpărare.
„Nu vi le arăt ca să vă scot ochii”, le-am zis. „Vi le arăt fiindcă poate ați uitat cine sunt.”
Vlad s-a înroșit.
„Mamă, nu e vorba că am uitat. Dar nu poți să vii după atâția ani și să ai pretenția să intri direct în viețile noastre.”
M-am uitat la el lung. Avea mâinile tatălui lui. Vorbea rece, aproape politicos.
„În viețile voastre? Dar eu unde am fost când vi le-am plătit?”
Andreea a izbucnit.
„Ne-ai plătit, da. Dar n-ai fost aici! La serbări n-ai fost. Când am avut primul atac de panică, n-ai fost. Când tata venea beat, n-ai fost. Când Sorina plângea noaptea, tot eu o linișteam. Tu trimiteai bani și credeai că ajunge.”
M-a lovit mai rău decât orice jignire.
Pentru că era și adevăr în ea.
„Și ce voiai să fac?” am șoptit. „Să stăm toți în frig? Să nu aveți școală? Să vă lase banca în stradă?”
„Voiam mamă,” a spus Andreea, și pentru prima dată i-a tremurat vocea. „Nu sponsor.”
Am rămas fără aer. Atât.
N-am plâns acolo. Am plătit cafelele, firește, un gest prost, vechi, și am ieșit. Afară ploua mărunt. Din reflex, am vrut să-i întreb dacă au umbrele.
Seara, în camera aceea de pensiune, am înțeles ceva ce n-am vrut ani întregi să văd: eu le-am cumpărat acoperiș, dar nu și copilărie. Iar acum fiecare stă sub tavanul lui ca sub o rană închisă prost.
Totuși, nici ei n-au dreptul să mă arunce ca pe un colet întârziat. Nici chiar așa.
Mi-am găsit cu greu o chirie la marginea orașului. Mică, rece, dar a mea. Pentru prima dată în viața mea, am o cheie doar pentru mine și liniște cât să doară.
Copiii mă sună rar. Mai mult Sorina, din vină, cred. Vlad îmi scrie sec. Andreea încă ține distanță. Poate într-o zi o să stăm la masă și o să vorbim ca oamenii. Poate nu.
Spuneți-mi voi, o mamă care a dat totul, dar a lipsit tocmai când conta mai mult, mai poate fi iertată?
Și copiii care au primit totul, dar n-au învățat să facă loc în casă pentru propria mamă… ei cum se mai împacă cu asta?