„Du-te câteva zile la ai tăi, să pot și eu să dorm…” — în noaptea aceea am înțeles că eram singură în propria căsnicie
„Nu mai suport, auzi? Nu mai suport!” am țipat la trei dimineața, cu Mara în brațe, transpirată toată, în timp ce ea plângea de parcă o rupea ceva pe dinăuntru. Eu plângeam odată cu ea. În sufragerie, lumina telefonului îi bătea lui Răzvan pe față. Stătea pe canapea, cu ochii în ecran, de parcă în casa noastră nu se întâmpla nimic.
S-a uitat la mine două secunde și a zis doar atât:
„Iar începi?”
Cred că atunci m-a durut mai tare decât după naștere.
Mara avea două luni și jumătate și de aproape trei săptămâni nu mai știam ce înseamnă somn. Ziua mai apuca câte zece minute, douăzeci, dar nopțile erau un coșmar. Plângea, se strângea toată, își aduna piciorușele la piept, se înroșea la față. Colici, ne spusese pediatra. „Trece.” Da, trece. Dar până trece, cine te ține în picioare?
Eu nu mai eram om. Eram un corp care se mișca din reflex. Îi făceam ceaiul, îi schimbam scutecul, o legănam, îi cântam fără voce. Între timp, chiuveta se umplea, hainele se strângeau pe un scaun, firimiturile rămâneau pe masă cu zilele. Iar Răzvan… era tot mai departe.
La început am zis că și lui îi e greu. Că muncește. Că poate nu știe ce să facă. Dar după o vreme am început să văd clar.
Nu nu știa.
Nu voia.
Când Mara începea să plângă, el avea mereu ceva urgent. Ba o țigară pe balcon. Ba un meci. Ba „stai puțin că răspund lui Cătălin”. Ba ieșea seara „o oră” și venea după miezul nopții, mirosind a bere și a fum, în timp ce eu stăteam pe marginea patului cu copilul lipit de mine și cu lapte uscat pe tricou.
Într-o dimineață, după o noapte albă, i-am zis încet:
„Răzvan, te rog, măcar spală vasele și ține-o și tu jumătate de oră să fac un duș.”
A oftat tare, ostentativ.
„Mirela, exagerezi. Toate femeile trec prin asta. Parcă numai tu ai făcut copil.”
M-am uitat la el și n-am mai zis nimic. Știți momentul ăla când nu mai ai energie nici să te cerți? Când tăcerea nu e liniște, e cădere? Așa eram.
Mama mă suna zilnic din Buzău.
„Mamă, vino câteva zile la noi.”
„Lasă, mamă, mă descurc”, îi spuneam de fiecare dată. Mi-era rușine. Rușine să recunosc că în propria mea casă mă simțeam abandonată.
În seara în care totul a explodat, Mara plânsese aproape continuu. O dureau burtica și eu simțeam că îmi cedează nervii. Încercam s-o liniștesc și tremuram toată de oboseală. Răzvan se învârtea iritat prin casă.
„Nu se mai oprește odată?” a zis, ridicând tonul.
Am crezut că n-am auzit bine.
„E un copil de două luni, Răzvan.”
„Păi și ce vrei să-i fac eu?”
Am rămas cu gura întredeschisă. Mara suspina în brațele mele, cu obrajii uzi.
După câteva minute de tăcere grea, el a zis ceva ce n-o să uit nici dacă trăiesc o sută de ani.
„Mai bine te duci câteva zile la ai tăi, sincer. Și tu te mai liniștești, și eu pot să mă odihnesc puțin. Că nu mai am cap. Am nevoie și eu de liniște.”
Liniște.
Am simțit cum mă lasă genunchii. Nu pentru că mi-ar fi zis să plec. Ci pentru că în sfârșit am înțeles. Omul lângă care dormeam, omul cu care făcusem un copil, nu voia să fie tată decât în poze. În rest, îl deranja zgomotul.
M-am dus încet în dormitor, am pus-o pe Mara în pătuț, i-am mângâiat burtica și m-am întors în sufragerie. Cred că m-a văzut altfel atunci, pentru că s-a ridicat puțin de pe canapea.
„Ce?” a zis.
„Nu, Răzvan. Nu eu trebuie să plec ca tu să ai liniște.”
„Iar dramă…”
„Nu mă mai întrerupe.”
Am vorbit rar, deși pe dinăuntru ardeam.
„Eu nu mai pot. Sunt terminată. Dorm două ore legate dacă am noroc. Mănânc pe fugă. Fac tot în casa asta. Și am acceptat prea mult, prea mult, că am tot sperat că te prinzi și singur. Dar tu nu doar că nu mă ajuți. Tu ai impresia că eu te încurc.”
El s-a încruntat.
„Ți-am zis doar o soluție.”
„Nu. Mi-ai spus să plec eu cu copilul nostru, ca tu să te odihnești. Asta ai spus.”
A tăcut. Și tăcerea lui mi-a confirmat tot.
M-am apropiat de masă și am început să număr pe degete, de parcă vorbeam cu cineva care nu înțelege limba română.
„De mâine, te trezești și tu noaptea. Schimbi scutece. O ții în brațe când eu fac duș. Speli vase. Bagi o mașină la spălat. Mergi la farmacie când trebuie. Nu mă ‘ajuți’. Îți faci partea ta, pentru că e și copilul tău, și casa ta.”
„Mirela, nu poți să-mi faci program.”
„Ba pot să-ți spun foarte clar ce nu mai accept.”
Aveam vocea joasă, dar cred că asta l-a speriat mai tare decât dacă aș fi țipat.
„Dacă tu vrei doar liniște, atunci poate chiar o s-o ai. Dar fără mine. Pentru că eu nu mai cresc singură un copil într-o căsnicie în care mă simt mai singură decât dacă aș fi pe cont propriu.”
S-a uitat la mine lung. A deschis gura, a închis-o. Pentru prima dată, n-a mai avut replică.
În noaptea aia, după mult timp, a luat-o el pe Mara în brațe. Stângaci. Speriat. Ea plângea, el se uita la mine de parcă abia atunci realiza cât e de greu. N-a devenit alt om peste noapte, să fim serioși. Dar ceva s-a crăpat. În el sau între noi, nici acum nu știu exact.
Știu doar că eu, în sfârșit, am spus cu voce tare ce mă omora încet.
Cât poate duce o femeie până să nu se mai rupă pe dinăuntru?
Și voi ce ați fi făcut în locul meu: mai rămâneți să luptați sau plecați când înțelegeți că sunteți singure, deși nu locuiți singure?