M-am măritat fără fata mea, convinsă că ea vrea să-mi conducă viața. Abia după nuntă am înțeles de ce tremura când îmi spunea să fug de el

— Mamă, tu chiar nu vezi? Omul ăsta te minte în față!

Irina tremura toată, cu telefonul în mână și cu ochii roșii de nervi. Eu țineam sacoșa de la piață în prag, cu pătrunjelul ieșind pe afară, și mă uitam când la ea, când la Lucian, care stătea calm la masa din bucătărie, de parcă nu era vorba despre el.

— Iar începi? am zis. Nu ți-e rușine?

Irina a trântit telefonul pe masă.

— Uite! Executări, procese, credite neplătite. Și încă ceva, mamă… femeia cu care a stat înainte l-a dat afară din apartament după ce i-a făcut datorii pe numele ei.

Lucian nici n-a ridicat tonul. A oftat doar, și-a împreunat mâinile și s-a uitat la mine cu o tristețe din aia bine așezată, care pe atunci mi se părea sinceră.

— Rodica, fata ta mă urăște de la început. N-am ce să fac. Dacă vrei, plec acum.

Acolo am cedat. Poate și pentru că eram văduvă de șase ani și liniștea din casă începuse să sune a gol. Poate pentru că după moartea lui Vasile mă obișnuisem să vorbesc singură, să mănânc singură, să sting lumina singură. Și când a apărut Lucian, cu cămașa lui călcată, cu vorba blândă și cu felul în care îmi zicea „Rodico, hai să ieșim puțin din casă”, am simțit că mai trăiesc și eu.

Irina spunea că nu e iubire, că e interes.

Eu spuneam că e gelozie și control.

De acolo s-a rupt tot.

Fiica mea e contabilă. Genul care nu vorbește până nu verifică de trei ori. Nu arunca vorbe. Mi-a adus printuri, capturi, numere de dosare. Mi-a zis că Lucian avusese firmă pe numele cumnatului, că a lăsat în urmă datorii la două bănci și un IFN, că împrumuta de la unul ca să acopere la altul.

— Mamă, te rog, ascultă-mă. Nu-ți cer să-l urăști. Doar nu-l băga în casă. Nu semna nimic. Nu-l lua de bărbat.

Am izbucnit.

— Tu nu înțelegi ce înseamnă să îmbătrânești singură! Tu ai soț, copil, casă. Eu pe cine am? Pereții?

Irina a înghețat. O știu de mică, știu cum tace când e lovită unde o doare.

— Mă ai pe mine, a zis încet.

Și fix atunci, în prostia mea, am spus ceva ce nu mai pot lua înapoi.

— Nu, Irina. Te am doar când ai timp să mă verifici.

A plecat plângând. Lucian s-a ridicat, m-a luat în brațe și mi-a șoptit:

— Vezi? Nu suportă să te vadă fericită.

Acum, când îmi amintesc, mă ia cu frig.

În lunile următoare, Lucian a fost atent. Prea atent, poate. Îmi aducea pâine caldă, îmi repara clanța, îmi lua pastilele de la farmacie. Apoi, încet-încet, au apărut întrebările.

Cât e pensia.

Dacă apartamentul e doar pe numele meu.

Dacă Irina are vreo pretenție de acum sau „după”.

Le îmbrăca frumos, ca pe niște griji de viitor.

— Nu zic, Rodico, doar să știu și eu cum stăm, dacă tot vrem să ne facem o viață.

Când Irina a aflat că vreau să mă mărit, a venit la mine seara, fără să mă anunțe. Era palidă.

— Dacă faci asta, eu nu vin la nuntă.

— Atunci să nu vii, i-am răspuns, cu o răceală care nici nu părea a mea.

— Mamă, omul ăsta te izolează. Nu vezi? Te-a întors împotriva mea.

Lucian a ieșit din sufragerie exact atunci, parcă aștepta momentul.

— Domnișoară, destul. E casa mamei tale, nu biroul de anchetă.

Irina s-a uitat la el cu o scârbă curată.

— Nu e casa ta și asta te roade.

Nunta am făcut-o la starea civilă, într-o joi. Două cupluri martori, o rochie bleumarin, un buchet mic de garoafe. În pozele de atunci zâmbesc. Dacă te uiți repede, pari să crezi că e fericire.

Irina n-a venit.

După nuntă, Lucian a început să se schimbe mai repede decât aș fi crezut. Întâi, mi-a propus „să eficientizăm cheltuielile” și să-i fac procură pentru bancă, să poată plăti el facturile dacă mi-e rău. Apoi a zis că ar fi bine să vindem apartamentul și să luăm ceva mai mic, la periferie, iar diferența „să ne rămână pentru bătrânețe”.

Mi s-a strâns stomacul, dar tot am tăcut.

Într-o dimineață, când el era la duș, i-a sunat telefonul. Nu obișnuiam să umblu, dar pe ecran scria mare: „Ultima somație”. După aia încă un mesaj. Și încă unul.

Rate restante. Dosar de executare. Termen final.

M-am așezat pe marginea patului și parcă nu mai simțeam nimic în mâini. Când a ieșit, m-a văzut albă la față.

— Ce ai făcut? a întrebat scurt.

Nu „ce s-a întâmplat”, nu „ești bine”.

Ce ai făcut.

Atunci am știut.

— Irina a avut dreptate, am zis.

Pentru prima oară, i-a căzut masca. N-a mai fost blând. N-a mai fost cald.

— Și ce dacă am datorii? Toți au. Crezi că pensia ta și apartamentul ăla amărât rezolvă mare lucru? Nu te mai umfla atâta.

Apartamentul ăla amărât.

În el am crescut un copil. În el mi-am vegheat soțul când murea. În el am stat singură și am învățat să nu urlu de dor. Și omul ăsta îmi vorbea de parcă eram doar o soluție.

L-am dat afară în aceeași zi. A urlat, a trântit ușa, m-a făcut nebună, bătrână isterică, nerecunoscătoare. Vecina de palier a auzit tot.

După ce a plecat, am stat pe canapea trei ore și m-am uitat la telefon. Nu îndrăzneam să o sun pe Irina. Ce să-i zic? Că și-a pierdut mama puțin, și acum o caută înapoi?

Până la urmă am sunat.

N-a zis „ți-am spus eu”. Nici măcar o secundă.

A venit. Cu părul prins în grabă, cu ochii umflați, cu aceeași geacă pe care o avea și în seara când mi-a zis să nu fac asta. Când am deschis ușa, n-am apucat să spun nimic. M-a strâns în brațe și am plâns amândouă urât, cu sughițuri, ca după o înmormântare.

Poate chiar asta fusese. Îngropasem între noi ceva curat, doar ca să mă agăț de o iluzie.

Acum încerc să repar. Nu știu dacă se poate complet. Unele cuvinte rămân ca cioburile în carne, chiar dacă scoți bucata mare.

Dar știu ceva: singurătatea te poate face să confunzi tandrețea cu capcana. Și orgoliul te poate despărți de omul care te iubește cu adevărat.

Spuneți-mi sincer, voi ați mai putea ierta o mamă care și-a ales orbirea în locul propriului copil?

Și cât de departe poate merge un om de frica de a nu rămâne singur?