Am ajuns să cer voie să intru în baie, în casa soacrei. Atunci am înțeles că ori plec, ori mă pierd pe mine

„Iar ai intrat la baie acum? Daniela, ți-am spus clar, între șase și șapte e ora mea.”

Am rămas cu mâna pe clanță și cu stomacul strâns. Eram în pijama, abia mă trezisem, și simțeam cum îmi urcă sângele în obraji. În spatele meu, Cătălin își lega șireturile, pregătit de muncă, și a zis doar atât, cu voce mică:

„Hai, iubire… las-o puțin. Așa e mama.”

În clipa aia, ceva în mine s-a rupt.

Ne mutaserăm la doamna Mariana după nuntă, nu de drag. Pur și simplu nu ne permiteam chirie. Eu lucram la o cofetărie din cartier, Cătălin era electrician, dar prindea lucrări când și când. Cu rate, cu facturi, cu scumpiri, eram genul ăla de oameni care făceau calcule în telefon înainte să cumpere detergent.

La început am zis că stăm două, trei luni. „Până ne punem pe picioare”, așa ne-am mințit frumos.

Doamna Mariana ne-a primit cu zâmbet. Prea frumos, dacă mă întrebi acum.

„Cât stați la mine, facem cum e bine pentru toată lumea.”

Mi s-a părut normal. Casa era a ei. Numai că „bine pentru toată lumea” a însemnat, de fapt, bine doar pentru ea.

În prima săptămână mi-a mutat oalele din dulap.

„Aici pun eu cratițele mari. Tu nu le știi locul.”

Apoi a început cu mâncarea.

„Ciorba nu se face așa. Ce-i cu rântașul ăsta? La noi în casă nu gătim greu la stomac.”

Dacă spălam vasele, venea în urma mea și le mai spăla o dată.

Dacă ștergeam praful, trecea cu degetul pe mobilă.

„Uite. Aici ai lăsat. Eu nu sunt rea, te învăț.”

Mă „învăța” zilnic. Cum se împăturesc prosoapele. Cum se aerisește. La ce oră se pornește mașina de spălat. Cât detergent se pune. Cât stă geamul deschis. Simțeam că respir cu aprobare.

Cel mai tare mă durea Cătălin.

Vedea. Auzea. Dar se strecura printre noi ca și cum nu era treaba lui.

„Hai, Daniela, nu mai pune la suflet.”

„Mama a fost mereu mai fixistă.”

„Rezistăm și noi puțin.”

Puținul ăla mă toca pe dinăuntru.

Seara, când rămâneam singuri în cameră, îi spuneam că nu mai pot.

„Cătălin, eu nu sunt copil. Nu pot să fiu verificată la fiecare pas.”

El ofta, se așeza pe marginea patului și își freca fruntea.

„Știu. Dar ce vrei să fac? Să mă cert cu ea? E mama.”

„Și eu sunt soția ta”, i-am zis într-o seară, și mi-a tremurat vocea de rușine că trebuia să-i amintesc asta.

N-a răspuns. Asta m-a durut mai rău decât dacă țipa.

Adevărata umilință a început cu baia. Apartamentul era mic, două camere decomandate, și o singură baie. Doamna Mariana s-a pensionat anticipat, dar trăia după un program militar. La un moment dat, și-a lipit pe ușă un bilețel.

6:00–7:00 Mariana
7:00–7:20 Cătălin
Seara, după 21:00 liniște

Eu nu apăream nicăieri.

Am crezut că e o glumă proastă.

„Doamnă Mariana, eu când…?”

A ridicat din umeri.

„Te organizezi și tu. Eu am tabieturile mele. La vârsta mea nu mă mai schimb.”

M-am uitat la Cătălin. Jur că am așteptat să spună ceva, orice.

„Mamă, hai că…”

Dar s-a oprit. A văzut privirea ei și s-a închis.

În dimineața în care mi-a bătut în ușă după nici două minute și mi-a spus să ies că „se consumă apa caldă”, am început să plâng. Nu tare. Din ăla urât, înfundat, cu capul plecat în prosop.

M-am dus în cameră și am început să-mi bag hainele într-o geantă.

Cătălin a intrat după mine.

„Ce faci?”

„Plec.”

„Unde pleci?”

„Nu știu. La mama, la o prietenă, pe o bancă dacă e nevoie. Dar eu aici nu mai stau.”

S-a albit la față.

„Nu dramatiza.”

Atunci am izbucnit.

„Nu dramatizez, Cătălin! Cer voie la baie, mi se numără minutele la duș, mi se verifică farfuria în chiuvetă și tu îmi spui să nu dramatizez? Tu vrei soție sau chiriașă tolerată de mama ta?”

A ieșit și ea din bucătărie când a auzit.

„Dacă nu-ți convine, ușa e deschisă. Eu în casa mea am reguli.”

Casa mea. Cuvintele astea m-au lovit direct în piept. Pentru că avea dreptate. Era casa ei. Dar eu eram om, nu musafir pedepsit.

Am pus geanta pe umăr și chiar am ieșit. Tremuram toată pe scări. Cătălin a venit după mine până jos, în fața blocului.

Era frig și mirosea a ploaie.

„Daniela, stai. Te rog.”

Avea ochii roșii. Cred că atunci s-a trezit și el cu adevărat.

„Am greșit”, a zis încet. „Am tot sperat să se liniștească de la sine. N-am vrut să aleg între voi.”

„Dar ai ales, de fiecare dată când ai tăcut.”

A lăsat capul în jos. N-a negat.

În seara aia n-am dormit acolo. M-am dus la verișoara mea din Titan. El m-a sunat de zece ori. A doua zi a venit după mine și mi-a zis că găsise o garsonieră mică, la marginea orașului, scumpă pentru cât aveam noi, cu mobilă veche și igrasie în baie. Am râs amar când am auzit de baie. Ce ironie.

Dar știi ceva? Când am intrat acolo și am închis ușa după noi, am simțit pentru prima dată în luni de zile că pot să respir. Era urâtă garsoniera, înghesuită, cu aragaz vechi și canapea lăsată, dar era liniște. Fără bilețele. Fără pași după mine. Fără „la noi în casă”.

Am tăiat din tot. Din ieșiri, din haine, din mâncare comandată, din mofturi pe care nici nu ni le permiteam de fapt. Eu am mai luat ture. Cătălin a muncit și sâmbăta. Ne-a fost greu. Foarte greu. Dar măcar foamea de bani nu se compara cu foamea de respect.

Cu soacra mea vorbesc rar și rece. Cu Cătălin încă repar. Nu doar căsnicia, ci și ce s-a rupt în mine când omul de lângă mine m-a lăsat singură într-o casă în care ajunsesem să mă simt mai puțin decât o rudă, mai puțin decât un om.

Și acum mă întreb: cât ar trebui să îndure o femeie ca să nu fie numită „prea sensibilă”? Și voi ce ați fi făcut în locul meu?