Mama s-a mutat la noi, mi-a distrus liniștea din casă, iar când am aflat că deja dăduse tot fratelui meu am înțeles cât de orb am fost

„Să nu uiți cine ți-a dat viață, Cătăline!” a țipat mama din bucătărie, trântind ușa de la dulap de parcă era casa ei de când lumea.

Irina stătea lângă masă, cu buzele strânse și ochii roșii, ținând cana de cafea cu ambele mâini. Nu mai zicea nimic. Asta mă speria mai tare decât dacă ar fi izbucnit. În apartamentul nostru cu trei camere din Ploiești se auzea doar vocea mamei și ticăitul ceasului de pe perete. Eu stăteam între ele, la propriu, și simțeam că mă sufoc.

Totul începuse acum opt luni, când mama a zis că nu mai poate sta singură la țară, în casa din Prahova, după ce i s-a făcut rău într-o seară. Fratele meu, Doru, a ridicat din umeri. El „nu avea condiții”, deși stătea la curte, cu nevastă-sa și băiatul lor. Eu am zis imediat: „Vino la noi până te pui pe picioare.”

Până te pui pe picioare.

Așa am crezut.

În prima săptămână părea recunoscătoare. Apoi au început observațiile mici, din alea care nu par mari dacă le spui altcuiva, dar care te macină zilnic.

„Irina, la voi în casă nu se face ciorba așa?”

„Cătălin, vezi că ți s-a subțiat fața de când te-ai însurat.”

„Eu zic pentru binele vostru, dar voi faceți cum știți.”

Irina înghițea. Îmi spunea seara, încet, să nu audă mama:

„Cătălin, eu nu mai rezist. Îmi mută lucrurile, intră peste noi în cameră fără să bată, îmi spune cum să cresc copilul, cum să gătesc, cum să vorbesc. Parcă nu mai trăiesc la mine acasă.”

Și eu ce făceam? Îi spuneam să aibă răbdare.

Mi-e rușine când mă gândesc.

Mama știa exact unde să mă lovească. Când încercam s-o opresc, începea teatrul ei trist, dar foarte convingător.

„Lasă, mamă, că plec. Mă duc unde-oi vedea cu ochii. Să nu vă încurc. După ce v-am crescut singură, acum sunt povară.”

După două minute venea și partea a doua.

„Oricum, casa și terenul… eu mă gândeam la tine. Că tu ai fost lângă mine. Doru n-a făcut nimic pentru mine.”

Și eu tăceam. Pentru că da, mă agățasem și de ideea aia. Nu pentru avere mare, că nu era cine știe ce. O casă bătrânească, ceva pământ, locul în care am crescut. Mai mult simbolul mă ținea. Poate și orgoliul prostesc că măcar se vede că am fost băiat bun.

Doar că în casa mea Irina se stingea pe zi ce trece.

Într-o seară am găsit-o în baie, plângând fără zgomot, să nu o audă fetița noastră.

„Vrei să plec eu?” m-a întrebat. „Spune-mi direct. Că eu așa mă simt. Musafir în casa mea.”

Atunci am simțit o jenă din aia care te arde în stomac. Dar nici atunci n-am rupt cercul. M-am dus la mama și i-am zis doar să fie mai atentă.

A râs scurt.

„Ți-a sucit mințile nevastă-ta. Femeile de azi nu mai știu să respecte o mamă.”

Punctul de cotitură a venit banal, aproape prostesc. Eram la notar, nu pentru mama, ci pentru un act legat de refinanțarea apartamentului. Notarul, un domn mai în vârstă care ne știa familia din vedere, s-a încurcat când a văzut numele mamei și a zis: „A, doamna Stanca a rezolvat deja cu transferul către celălalt fiu.”

L-am privit fără să înțeleg.

„Ce transfer?”

S-a oprit. A realizat că a spus prea mult. Dar era târziu.

Am aflat în ziua aia că mama făcuse act de întreținere și trecuse casa și terenul pe numele lui Doru cu aproape un an înainte să se mute la noi. Cu clauze, cu tot. Totul era decis. Eu eram bun doar să o țin, să o suport și să mă simt vinovat.

Am ieșit de acolo cu mâinile reci. Nu-mi venea să cred cât de prost fusesem. Nu că mă durea pământul. Mă durea că mă ținuse în lesă cu promisiuni și cu fraza aia: „Tu ești singurul meu sprijin.”

Seara am intrat în casă și am întrebat-o direct.

„E adevărat?”

Mama n-a negat. S-a așezat pe canapea, și-a aranjat basmaua și a zis foarte calm:

„Da. Și ce dacă? Doru are băiat. Trebuia să rămână la el. Dar tu ești dator să ai grijă de mine. Tu ești mai cu suflet.”

M-am uitat la ea și cred că pentru prima dată am văzut-o așa cum era, nu cum voiam eu să fie.

„Adică pe el l-ai făcut proprietar, iar pe mine m-ai făcut vinovat.”

„Nu vorbi așa cu mine!”

„Ba vorbesc așa. Pentru că mi-ai stricat casa. Mi-ai umilit soția. Mi-ai folosit mila ca să mă ții aproape.”

Irina stătea în hol, nemișcată. Mama a început imediat să plângă, să spună că sunt nerecunoscător, că m-a schimbat nevasta, că o dau afară în stradă. Dar ceva se terminase în mine.

„Nu te dau afară în stradă. Te duci la Doru. La omul pe care l-ai ales.”

A doua zi și-a strâns lucrurile printre suspine și reproșuri aruncate printre dinți. Doru a venit după ea bosumflat, evitând să mă privească. Nici el n-a zis mare lucru. Probabil știa tot de la început.

După ce au plecat, în casă s-a făcut o liniște ciudată. Din aia care te doare puțin, dar te și vindecă. Irina s-a așezat pe marginea patului și a început să plângă. M-am pus lângă ea și i-am zis doar atât:

„Iartă-mă că te-am lăsat singură, deși eram lângă tine.”

Nu s-a rezolvat totul peste noapte. Încă mă mai sună mama uneori, când blândă, când tăioasă. Încă mai am momente în care mă încearcă vinovăția. Așa am fost crescut. Să tac, să duc, să nu supăr. Dar acum știu ceva clar: dacă îți sacrifici familia ca să mulțumești un părinte care nu se oprește niciodată, pierzi tot.

Eu am fost la un pas.

Spuneți-mi voi, cât trebuie să îndure un copil de dragul unui părinte? Și unde se termină datoria și începe distrugerea propriei familii?