Moștenirea pierdută: Povestea Anei și trădarea finală

— Unde e testamentul? am întrebat-o pe Jasmina, vocea mea tremurândă răsunând în casa veche, învăluită încă de mirosul de ceară și lacrimi. Abia terminasem parastasul lui Piotr și nu știam dacă să o urăsc sau să-mi cer iertare. Jasmina, mereu impecabilă și rece, cu părul prins strâns la spate, îmi aruncă o privire de sus. — L-ai văzut deja, Ana. Totul e clar. A vrut să fie sigur că nimeni nu va schimba ceva după moartea lui.

Nu pot descrie nodul din gât când am pus mâna pe hârtia ștanțată de notar. „Toată averea mea, casa părintească, pământurile din sat, să revină soției mele — Jasmina Ioan — spre administrare și folosință după decesul meu.” Nici măcar nu folosise „sora mea Ana”, măcar la mențiuni. Parcă devenisem invizibilă, o simplă umbră pe coasta acestei familii rupte. M-am prăbușit pe canapeaua veche și am început să plâng, un plâns mocnit, ca-n copilăria petrecută în spatele dulapului, când tata țipa la mama și Piotr mă ținea de mână spunând că totul va fi bine.

Dar nu mai era nimic bine. Fără tata, fără Piotr, doar eu și Jasmina, ca două străine care ocupau același spațiu, fiecare cu resentimentele ei. Jasmina n-a încercat nici măcar o clipă să mă îmbărbăteze sau să-mi spună că o să găsim o soluție împreună. Era clar că viața noastră împreună n-a existat niciodată, și nici nu avea să existe. Am încercat să îi privesc în ochi, să găsesc măcar o rază de regret, dar ea doar a ridicat din umeri: — Așa a vrut Piotr. Nu mă urî pe mine pentru alegerile lui.

În sufletul meu, răfuiam cu toții. Îl uram pe Piotr pentru că m-a abandonat, pentru felul în care se retrăsese în lumea lui după ce s-au certat cu tata, pentru că-și găsise alinarea lângă o femeie care nu ne-a acceptat niciodată cu adevărat. Îmi uram propria indiferență, faptul că în ultimii doi ani îi scrisesem rar și doar mesaje seci, obișnuite: „Ce faci?”, „Ești bine?”, „La mulți ani!” Și mereu primeam niște răspunsuri la fel de reci — semn că distanța nu era doar geografică.

M-am ridicat din casa unde am crescut și am luat trenul spre București. În geantă aveam trei sute de lei, diploma de psiholog care nu-mi adusese nici măcar un contract stabil, și niște resturi de dulciuri, de la pomenirea la biserică. Acolo, în apartamentul înghesuit, mi-am numărat toți banii și am realizat că mai am fix cinci zile până la plata chiriei. Cine sunt, de fapt? O femeie trecută de treizeci de ani ce nu are nici măcar un colț de pat moștenit de la părinți, doar pentru că n-a știut să vorbească cu fratele ei și să îi spună „Mi-e dor de tine”.

Am așteptat câteva săptămâni până să adun curaj să o sun din nou pe Jasmina. Mi-a răspuns sec, fără ca vocea să-i trădeze o urmă de amabilitate. — Vrei să vii să-ți iei cărțile care au rămas la voi? a întrebat. — Nu vreau nimic de la tine, i-am spus printre lacrimi. Dar, pe fundalul tuturor discuțiilor, răsărea același gând: oare chiar nu meritam nimic? Oare chiar atât de puțin am însemnat pentru el?

Am început să-i scriu lui Piotr, deși știam că nu avea să citească vreodată. În fiecare scrisoare îi reproșam distanța, îl acuzam și mă acuzam și pe mine. „Când ți-ai găsit fericirea, te-ai închis. Poate eu n-am avut curajul să intru cu adevărat, poate ne-am neglijat amândoi fiind prea ocupați cu viața.” Însă nu găseam niciun răspuns care să-mi aducă liniștea.

Într-o după-amiază, când ploaia bătea în geamul mic al bucătăriei, a sunat telefonul. Era mamaia Ileana, vecina din sat. — Mamă, Jasmina dărâmă hambarul, zice c-o să construiască o anexă. Poate-ți iei ceva de acolo, să n-ajungi să-ți pară rău…

Am plecat a doua zi, pe fugă, cu un rucsac și sufletul greu ca plumbul. În curte, Jasmina supraveghea muncitorii. Nu i-a păsat că am venit. Am intrat în hambarul prăfuit și-am găsit câteva poze cu mine și Piotr, în copilărie, râzând amândoi pe malul Prutului. Într-o cutie, un bilet vechi de la el: „Ana, să nu uiți niciodată să visezi.” M-a străpuns un regret atât de puternic încât am simțit că aerul dispare.

În sat, lumea ținea cu mine, dar și ei, ca și Piotr, știau că m-am îndepărtat de familie. O vreme m-am gândit să merg la avocat, să contest testamentul, dar chiar și notarul mi-a spus sec: — Aveți puține șanse. Dacă știți că fratele dumneavoastră a fost lucid la momentul semnării…

M-am luptat cu depresia zile bune. Nu mai vream să văd pe nimeni, nu mai aveam încredere în mine, în oameni, în nimic. Părea că tot universul se închide peste mine: nicio oportunitate, niciun om care să mă caute, decât pentru datoriile la bancă. Într-o zi am văzut, pe banca din parc, o fetiță ce plângea; m-am așezat lângă ea fără să-mi dau seama și am întrebat: — Ți-e dor de cineva? Ea a dat din cap. Mi-am dat seama atunci cât de des oamenii suferă în tăcere și cât de rar, de fapt, ne spunem adevărul.

M-am întors acasă și am început să scriu despre mine și Piotr, despre greșelile făcute, despre tot ce ne-a despărțit fără ca niciunul să vrea cu adevărat. M-am întrebat de ce ne e atât de greu, în familie, să ne spunem ce simțim, de ce ne alungăm reciproc și apoi ne regretăm lipsa când e prea târziu. Jasmina a rămas cu casa și cu pământurile, eu cu amintirile și cu o rană pe care probabil n-o voi vindeca niciodată.

Uneori, noaptea, mă întreb: merită să lupți pentru ceva ce nu te poate aduce înapoi? Sau e momentul să te ierți, să accepți pierderea și să încerci să fii altfel cu cei care îți rămân aproape, cât timp îi mai ai? Voi ce ați face, dacă ați pierde totul de la cineva la care ați ținut, dar pe care nu l-ați mai putut atinge la timp?