L-am regăsit după 40 de ani. Încă mă întreb: oare a fost iubire sau doar un vis neîncheiat?

Nu uit niciodată momentul în care l-am văzut din nou, după patruzeci de ani. Era o seară de toamnă când întunericul mă împingea să mă refugiez în rețelele de socializare, acolo unde viața pare mai ordonată, mai previzibilă. Mă uitam la o rețetă de șarlotă cu mere, transformată într-o publicitate enervantă pentru cremă antirid, când mi-a sărit în ochi un nume: „Doru Filip”. M-am oprit. Nu putea fi el, desigur, dar curiozitatea a izbucnit ca o scânteie. Am dat click fără să gândesc prea mult, și m-am trezit fix în fața lui – aceeași privire pătrunzătoare, deși ascunsă acum după lentile groase, părul alb strecurat pe la tâmple și zâmbetul. Doamne, zâmbetul acela – tot copilaros, tot al lui Doru din clasele a doisprezecea, când fugeam împreună de ore sau vorbeam ore întregi în Cișmigiu despre poezie și sensul vieții.

Mi s-a tăiat respirația. Aud inima cum bate neregulat și, brusc, mi se face dor de fata care eram. Ce-ar zice Petru dacă m-ar vedea acum? Bărbatul care-mi stă alături de treizeci și opt de ani, cum aș putea să-i explic că o parte din mine n-a uitat niciodată un nume, un chip, o mână strânsă pe furiș în clasă?

Am dat scroll pe profil. Îl recunoșteam, deși ridurile spuseseră întregi romane despre viață, boală sau durere. Artist plastic, expune pe ici, pe colo. Îl urmărește soră-sa, Ana, ea nici nu m-a plăcut atunci, pe vremea când venea la noi pe scară, să vadă „ce combinații făcea Doru”. N-am rezistat și i-am scris un mesaj. „Sunt Ioana Preda, din liceu. Îți amintești?” Un mesaj sec, stingher, stingher ca mine după patruzeci de ani de tăcere.

N-am dormit toată noaptea. Dimineață, găsesc răspuns. „Cum să uit? Mereu am trăit cu gândul la ce-ar fi fost dacă…”

Apoi s-au scurs zile întregi, vorbind. Amintiri puse cap la cap, ca niște cioburi de sticlă colorată. „Îți amintești seara aceea, când ploua și ne-am adăpostit în colțul vechiului cinematograf Patria?”
„Am tremurat atunci, nu de frig”, am recunoscut, rușinată, dar deja m-am dat de gol.

Parcă am trezit o fantomă, și nu pot s-o trimt înapoi. Petru mă vede neliniștită, întreabă, dar eu tac. N-am curaj nici să-i spun fiicei mele, Miruna, care se luptă chiar acum cu divorțul, că mama ei visează la ceva pierdut acum patruzeci de ani. Ce-aș spune? Că viața e un lung șir de alegeri pe care uneori le regretăm?

Doru mă invită la vernisajul lui. „Dacă vrei, vin, dar să nu ne aștepți la marfa proaspătă.” Râdem. Ne certam mereu pe modul lui de a face glume. De data asta, râsul vine cu nod în gât. Mă gândesc la anii tăcerii, la scrisorile ascunse sub salteaua de la internat, unele încă nedeschise. Ce s-ar fi întâmplat dacă n-aș fi plecat brusc cu părinții la Brașov, în vara aceea neagră? Nu l-am căutat, nici el pe mine. Mândria, spaima, adolescentina frică de a simți prea mult.

Ziua întâlnirii, inima îmi bate ca-n film, de abia pot respira. Îmi spun că n-are ce fi atât de grav, suntem doi oameni maturi, viața ni s-a așezat. Oare? Când îl văd, toate îndoielile dispar. Mă învăluie o liniște ciudată, de parcă ne-am continuat conversația de atunci, după atâția ani.

„Ai rămas la fel de frumoasă cum te țineam minte”, zice Doru. „Greșești”, răspund. „Doar timpul a făcut liniște peste temeri, nu frumusețea.”

Îl întreb despre copiii lui. „Nu am. Am trecut printr-o căsnicie scurtă, apoi m-am retras în culori, mi-a fost mai ușor să pictez decât să explic. Tu?”
Îi povestesc despre Miruna, despre Petru, despre cum viața a devenit matematică, de când am realizat că nu mai pot să scriu poezie.

Rămânem până târziu la o cafea rece, râzând ca doi adolescenți care nu se tem să uite cine sunt. Însă pe drum spre casă mă cuprinde vinovăția, ca un șal gros. Îmi trec în revistă greșelile, deciziile, regretele. Petru simte ceva schimbat, mă întreabă direct, „Ai pățit ceva? Ești agitată.” Zâmbesc forțat, dar în mine e furtună. Cum să spui, după atâția ani, că ai sufletul prins între două vieți?

Trec săptămâni. Vorbesc cu Doru tot mai des. Îmi povestește despre singurătate, despre cum și-a îngropat mama de unul singur, despre expoziții unde nimeni nu înțelege, de fapt, ce-a vrut să spună pe pânză. Ne întâlnim, discret, să fim împreună, fără promisiuni. Nu suntem amant și amantă, suntem doar doi oameni care s-au pierdut și regăsit prea târziu. Totuși, îmi e teamă. Și simt o tristețe lungă, pentru toate posibilitățile pierdute, pentru adolescenta care nu a avut curaj nici să iubească, nici să fugă.

Într-o seară, Petru mă întreabă direct: „E ceva între tine și altcineva?” Îl privesc, și văd cum îl doare întrebarea, cât de frică îi e de răspuns. Nu pot să mint, dar nici să spun tot adevărul. „Mi-e dor de cine am fost, Petru. De cine am fi putut fi.” Se lasă liniștea, grea, apăsătoare, ca plumbul. Nu spune nimic, nu mai întreabă.

Mă urc în pat și stau cu ochii în tavan. Mă apasă amintirea unei iubiri ratate, dar și a unei vieți trăite pe jumătate. E drept să vrei mai mult? Sau trebuie să fii recunoscător pentru „binele” pe care l-ai avut?

M-am revăzut cu Doru doar de vreo două ori. Între noi două vieți paralele, două regrete care nu se întâlnesc. Dar port în mine întrebarea, ca pe o rană care nu se mai închide: dacă aș mai avea o dată șansa să aleg, aș lua-o din nou pe același drum? Sau m-aș întoarce acolo, în Cișmigiu, când ploua și eram prea tineri ca să ştim ce pierdem?

Voi ce-ați face în locul meu? Cum vă regăsiți curajul de a trăi cu ce n-ați spus și cu ce n-ați ales?