De două ori măritată, dar niciodată fericită: Povestea Anei între iluzie și realitate

— De ce nu mă iubești ca pe o regină? am întrebat, tremurând, cu lacrimile şiroind pe obraji, în mijlocul sufrageriei înghețate. Rareș, primul meu soț, s-a uitat la mine fără să spună nimic, răsfoind ziarul, ca și cum n-aș fi existat. Simțeam frigul în oase, frigul acela care nu avea legătură cu luna februarie, ci cu absența unei călduri după care tânjeam de când eram fată. Pentru Rareș, totul părea simplu: eu trebuia să fiu soția lui, liniștită, zâmbitoare și recunoscătoare doar că am ajuns lângă el. Dar eu, Ana, nu am fost făcută să mă pierd în decor sau să-mi neg nevoia de a fi iubită dramatic, dezlănțuit, ca-n poveștile pe care mi le spunea mama când eram mică.

Am cunoscut-o pe mama ca pe o femeie aspră, trecută de griji, dar vie în amintirile fetei care visa cu ochii larg deschiși. „Ana, tu să alegi pe cineva care să te pună pe primul loc!” – mă sfătuia ea mereu, dar nu mi-a spus niciodată cât doare dacă aștepți asta și nu se întâmplă. Mereu am crezut că sunt menită să fiu iubită ca-n basme și că menirea soțului e să-şi dedice existența fericirii mele. Primul „da” l-am spus la doar 24 de ani, când, printre licențe și ceasuri târzii în biblioteca facultății, Rareș mi-a adus flori şi m-a cerut de nevastă. Nu-l iubeam cu disperare, dar vroiam să fiu salvată de monotonia micuțului meu orăşel, vroiam să simt că viața mi s-a schimbat o dată pentru totdeauna.

Îmbrăcată în rochia albă, cu mirele alături, am simțit pentru prima dată o strângere de inimă: nu era entuziasmul pe care mi-l imaginam, ci un gol apăsător. Când am ajuns în apartamentul nostru mic, cu pereți galbeni și chiuvetă spartă, am știut că Rareș nu era cavalerul din vis. Era funcțional, blând la început, dar absorbise repede energia oricărui zestrea de romantism pe care o mai aveam. Când am început să vorbesc despre copii, mi-a răspuns sec: „Mai întâi trebuie să punem bani deoparte. Ce, vrei un alt gând în plus?” Au urmat luni întregi de tăcere, consultații la doctor și analize. Nu am rămas însărcinată. Am simțit rușinea în privirile seci ale soacrei şi remușcarea în șoaptele abia rostite: „Poate nu e pentru tine rolul ăsta…”

Mă uitam în fiecare seară în oglindă şi mă gândeam: oare dacă eram mai frumoasă, sau mai blândă, ori mai supusă, Rareș ar fi fost altfel? Poate mi-ar fi adus trandafiri? Dar nu primeam decât tăcerea și distanța dintre două scaune la masa de bucătărie. După aproape doi ani de chin şi resimțirea fiecărei zile, am divorțat. Fără să plâng prea mult, fără să regret. Am rămas cu un apartament gol și un suflet mai pustiu decât înainte.

Apoi l-am cunoscut pe Mihai la biroul de traduceri. El, mai mare cu zece ani, calm, organizat, cu o viață plină de reguli şi tabieturi. O mână de fier într-o mănușă de catifea, dar fără focul pe care mi-l doream. Am început să ieșim împreună după serviciu, el îmi aducea uneori câte o ciocolată sau un borcan cu dulceață de la soacra lui. Nu mai aveam iluzii mari, dar mă gândeam că poate stabilitatea e ceea ce aveam cu adevărat nevoie.

Căsătoria cu Mihai a fost o decizie calculată. M-a cerut să-i fiu soție într-o după-masă de aprilie, pe o bancă din parc, fără emoții, fără promisiuni mărețe. Mi-a zis clar: „Ana, n-o să-ți promit stele, dar îți ofer liniște.” Am acceptat, crezând că, dacă tot nu pot avea copii, măcar să pot fi soție de casă, să nu-mi mai tremure pământul sub picioare. Dar nici lângă Mihai n-am găsit ce căutam. Sufletul mi-era tot gol, și dorința de a fi importantă, de a fi văzută, nu se pierduse în rutina facturilor şi a cinei gătite. La aniversarea de un an, i-am spus: „Mihai, tu mă iubești?” M-a privit calm, a zâmbit slab: „Te respect, și te prețuiesc.” Și poate n-am știut eu să mă mulțumesc cu atât. Poate n-am știut să mă adaptez la o dragoste tăcută și pragmatică.

Familia mea a intervenit, mama mă certa: „Veșnic nemulțumită! Nimic nu-ți ajunge!” Sora mea, Lidia, era deja mamă a trei copii și nu-mi adresa decât fraze tăioase: „Nu toți bărbații sunt făcuți să stea la picioarele tale, Ana!” Dar nu ceream imposibilul, nu voiam palate de aur sau cai albi, vroiam să simt acel ceva care să mă facă să nu mă simt o piesă de decor. Oricât am încercat să mă adaptez, să mă scutur de ideea că un bărbat ar trebui să-și trăiască viața doar pentru mine, nu m-am simțit niciodată destul de iubită.

Anii au trecut, iar Mihai și cu mine am rămas două umbre care împărțeau același acoperiş. O vreme am crezut că e vina lipsei de copii, că dacă aș fi putut deveni mamă, totul s-ar fi legat de la sine. Însă, privind la surorile și verișorii mei, la femeile din bloc, toate cu copii, cu griji dar și cu zâmbete, m-am întrebat de multe ori dacă nu e cumva ceva nedefinit în mine, ceva ce nu se poate satisface. Mihai a început să ajungă târziu acasă, nu ca să mă pedepsească, ci pentru că între noi nu mai era nimic de spus. Singurătatea în doi e cel mai cumplit tip de singurătate.

Într-o seară friguroasă, răsfoind poze vechi, mi-am pus capul pe masă și am plâns fără să mă ascund. „Ce rămâne când toate visele mor? Rămâne realitatea, dar nu și împăcarea cu ea…” În aceeași noapte, Mihai a intrat în sufragerie și, pentru prima dată după mult timp, s-a uitat în ochii mei cu o blândețe tăcută: „Ana, eu nu știu să te fac fericită. Dar nici tu nu mă lași să încerc.” Și m-am întrebat atunci dacă nu cumva, trăind printre basme și așteptări, am ratat șansa la o fericire simplă, pământeană, pe care o respinsesem mereu ca nefiind destul.

Astăzi, la 38 de ani, când văd perechile pe stradă, mă întreb dacă e ceva greșit în a dori să fii iubită ca o regină sau dacă, poate, fericirea stă în lucrurile mărunte, neobservate. Niciunul dintre bărbații mei nu m-a tratat ca pe o regină, dar nici eu nu am vrut să fiu mai mult decât ceea ce am visat să fiu. Oare cine e de vină pentru singurătatea mea? Eu sau lumea asta, care promite povești de iubire, dar ne lasă goi în fața oglinzii?

Ce credeți voi, chiar e greșit să aștepți prea mult de la oameni sau e vina noastră că nu știm să iubim fără așteptări?