Ultima lumină din casa tatălui meu

— Tata, iar ai uitat lumina aprinsă la baie!
Vocea mea a răsunat în holul mic, cu miros de mușețel și mobilă veche. Mă uitam la el, sprijinit de tocul ușii, cu ochii aceia albaștri care cândva mă certau pentru orice prostie, dar care acum păreau să se stingă încet, ca o lumânare uitată în vânt.
— Lasă, Ilinca, nu-i mare lucru, mi-a răspuns el, încercând să zâmbească, dar zâmbetul i s-a frânt pe jumătate.
Era începutul verii, iar eu și fratele meu, Radu, ne făcusem un obicei să venim pe rând la tata, să nu-l lăsăm singur după ce mama s-a dus. Casa din cartierul vechi al Bucureștiului, cu gardul scorojit și trandafirii pe care îi plantase mama, părea să respire amintiri la fiecare pas.
În acea seară, am simțit pentru prima dată că tata nu mai era stâlpul de altădată. Îl vedeam cum se împiedică de covor, cum uită să-și ia pastilele, cum se uită lung la poza mamei de pe bufet.
— Ilinca, tu crezi că mă mai ține mintea? a întrebat el, cu o voce atât de slabă încât mi s-a rupt sufletul.
— Nu mai spune prostii, tată! Ești doar obosit.
Dar știam că nu era doar oboseală. Era bătrânețea care îl prindea din urmă, era singurătatea care îl rodea pe dinăuntru.
Radu a venit a doua zi, cu copiii lui gălăgioși. Tata s-a luminat pentru câteva ore, a râs, a povestit bancuri vechi, dar când au plecat, s-a prăbușit pe fotoliu, cu ochii în gol.
— Nu vreau să fiu o povară pentru voi, a murmurat el.
— Nu ești o povară, tată, i-am spus, dar nici eu nu mai credeam în propriile cuvinte.
Într-o noapte, m-a sunat vecina, tanti Florica:
— Ilinca, vino repede, că domnul Mihai nu răspunde la ușă!
Am alergat cu inima cât un purice. L-am găsit pe tata căzut în baie, cu capul sprijinit de chiuvetă. Nu-și amintea cum a ajuns acolo.
— Sunt bine, nu te speria, a încercat să mă liniștească, dar mâinile îi tremurau.
Am stat cu el toată noaptea, ascultându-i respirația grea, gândindu-mă la toate momentele în care am fost prea ocupată cu viața mea ca să-l sun, la toate dățile când i-am spus că nu am timp să vin la el.
A doua zi, am avut o discuție cu Radu.
— Ilinca, nu mai merge așa. Tata are nevoie de cineva tot timpul.
— Știu, dar eu am serviciu, copiii, tu la fel… Ce facem?
— Poate ar trebui să-l ducem la un azil, a spus Radu, evitând să mă privească în ochi.
— Nici să nu te gândești! a sărit mama din mine, deși mama nu mai era.
Dar în noaptea aceea, când l-am văzut pe tata încercând să se ridice singur din pat, am simțit că nu mai pot. Am plâns în baie, cu robinetul deschis, să nu mă audă.
— Ilinca, tu crezi că o să mă uit și eu la tine cum ai uitat tu la mine? m-a întrebat tata într-o zi, cu o sinceritate care m-a sfâșiat.
— Nu, tată, niciodată.
Dar mințeam. Pentru că nu știam ce să fac.
Am început să caut soluții. Am vorbit cu asistente, cu vecini, cu rude. Toți aveau sfaturi, dar nimeni nu voia să se implice cu adevărat.
— E greu, Ilinca, fiecare cu viața lui, mi-a spus mătușa Maria.
— Dar tata nu e „fiecare”, e tata! am izbucnit.
Într-o zi, tata a dispărut. Am intrat în panică. L-am găsit după două ore, pe banca din fața blocului, vorbind cu un bătrân necunoscut.
— Am vrut să simt soarele, mi-a spus, ca un copil prins cu mâna în borcanul cu dulceață.
— Tata, nu mai poți să pleci singur!
— Atunci ce rost mai are să trăiesc?
M-am prăbușit lângă el, pe bancă, și am plâns amândoi.
Vara a trecut cu vizite la doctor, cu certuri cu Radu, cu nopți nedormite și cu vinovăție.
Într-o seară, tata m-a luat de mână.
— Ilinca, nu vreau să mă mai chinuiți. Lăsați-mă să fiu bătrân în casa mea.
— Dar dacă pățești ceva?
— Atunci să fie. Dar să știu că am rămas acasă, cu amintirile mele.
Am înțeles atunci că nu pot controla totul. Că dragostea nu înseamnă să-l țin cu forța, ci să-l las să fie el însuși, chiar dacă doare.
Într-o dimineață, am găsit casa goală de zgomot, dar plină de lumină. Tata stătea la masă, cu o cafea în față, privind spre fereastră.
— E liniște, Ilinca. Așa îmi place.
Am zâmbit printre lacrimi.
Acum, când trec pe lângă casa lui, văd ultima lumină aprinsă la fereastră și mă întreb: Oare am făcut destul? Oare știm vreodată când e momentul să-i lăsăm pe cei dragi să-și trăiască bătrânețea așa cum vor ei, nu cum vrem noi?