Cinci perechi de șosete pe zi: Povestea unei iubiri sufocate de obsesii

— Iar ai lăsat șosetele pe calorifer, Nicoleta? Vocea lui Sebastian răsuna din hol, tăioasă, ca o lamă rece. Era a cincea oară în ziua aceea când îmi atrăgea atenția la același lucru. Mă uitam la perechea de șosete gri, abia scoase din picioare, și simțeam cum mă sufocă aerul din apartamentul nostru mic de pe strada Viitorului.

Nu înțelegeam când, exact, viața noastră s-a transformat într-o succesiune de reguli absurde. La început, Sebastian era doar atent cu igiena. Își schimba șosetele de două ori pe zi, se spăla pe mâini de fiecare dată când intra în casă, iar eu găseam asta chiar drăguț. „Ești ca un doctor”, îi spuneam râzând, iar el mă săruta pe frunte și-mi spunea că vrea să mă protejeze de microbi. Dar, încet-încet, gluma s-a transformat în coșmar.

După nuntă, totul s-a intensificat. Sebastian și-a făcut un program strict: la 7 dimineața, șosete curate; la 10, altă pereche; la prânz, din nou schimbare; la 4 după-amiaza, iar; iar înainte de culcare, ultima pereche. Cinci perechi pe zi. Cinci! Mașina de spălat mergea aproape non-stop, iar eu mă trezeam noaptea cu gândul că am uitat să pun la uscat șosetele lui preferate, cele albastre cu dungi verzi.

— Nu înțelegi, Nicoleta, nu pot să stau cu șosete murdare! Microbii intră prin piele, nu știi? — îmi spunea el, cu ochii mari, aproape speriat. Încercam să-l liniștesc, să-i spun că nu e nimic grav, dar orice argument era întâmpinat cu suspiciune sau, mai rău, cu tăcere.

Mama mea, Mariana, mă suna aproape zilnic. „Ce faci, mamă, cum e cu Sebastian?” La început îi ascundeam adevărul, îi spuneam că suntem bine, că doar ne adaptăm la viața în doi. Dar, într-o seară, după ce Sebastian a făcut o criză pentru că am pus șosetele lui lângă ale mele în coșul de rufe, am izbucnit în plâns la telefon. „Nu mai pot, mamă. Parcă trăiesc cu un străin. Totul e despre șosete, despre curățenie, despre reguli. Nu mai simt că sunt iubită, ci doar tolerată.”

Mama a oftat greu. „Dragă, poate ar trebui să vorbiți cu cineva. Poate are nevoie de ajutor.” Dar Sebastian nici nu voia să audă de psiholog. „Nu sunt nebun, Nicoleta! Doar că țin la sănătate. Tu nu vezi câte boli sunt în ziua de azi?”

Prietenii noștri au început să ne evite. La fiecare vizită, Sebastian îi întreba dacă și-au schimbat șosetele, dacă s-au spălat pe mâini, dacă nu cumva au adus praf de afară. O dată, Radu, cel mai bun prieten al lui, a făcut o glumă: „Sebastian, dacă vrei, îmi dau jos șosetele la ușă!” Sebastian nu a râs. A rămas serios, i-a adus o pereche de papuci și i-a spus: „Te rog, chiar aș aprecia.” După acea seară, Radu nu a mai venit pe la noi.

Am început să mă simt singură, izolată, ca într-o cușcă invizibilă. Orice încercare de apropiere era blocată de obsesia lui. Nu mai aveam voie să stăm pe canapea fără să ne schimbăm hainele de stradă, nu mai puteam să gătim împreună fără să ne spălăm pe mâini la fiecare două minute. Intimitatea noastră dispăruse, înlocuită de ritualuri sterile.

Într-o seară, după o ceartă aprinsă, am ieșit pe balcon și am privit orașul. M-am întrebat dacă așa arată fericirea. Dacă nu cumva am confundat grija cu controlul, iubirea cu obsesia. Sebastian a venit după mine, cu ochii roșii de oboseală. „Îmi pare rău, Nicoleta. Știu că te rănesc, dar nu pot să mă opresc. E ca și cum ceva mă obligă să fac asta. Dacă nu schimb șosetele, simt că nu pot respira.”

L-am îmbrățișat, dar între noi era un zid. Am încercat să-l conving să meargă la terapie, să vorbim cu un specialist. A acceptat, în cele din urmă, dar după două ședințe a renunțat. „Nu mă ajută. Nu înțeleg de ce nu poți să mă accepți așa cum sunt.”

Au trecut luni. Am început să mă retrag în mine, să evit discuțiile, să mă prefac că totul e în regulă. Dar într-o zi, când am găsit o cutie plină cu șosete noi, încă nefolosite, ascunsă sub pat, am simțit că nu mai pot. Am plecat la mama, cu o geantă mică și inima frântă. Sebastian m-a sunat de zeci de ori, mi-a trimis mesaje, mi-a lăsat flori la ușă. Dar nu era vorba doar de șosete. Era vorba de noi, de tot ce pierdusem pe drum.

Acum, după un an, încă mă întreb: cât de mult putem accepta în numele iubirii? Unde se termină grija și începe obsesia? Și, mai ales, câte perechi de șosete trebuie să schimbi până să-ți dai seama că ai pierdut omul de lângă tine?

Poate că nu există răspunsuri simple. Dar știu sigur că, uneori, cele mai mici obiceiuri pot rupe cele mai mari iubiri. Voi ce ați fi făcut în locul meu?