Am găsit testamentul mamei și nu pot să o iert…

— Ce faci acolo, Ilinca? vocea mamei răsună din bucătărie, dar eu nu-i răspund. Mă uit la hârtia găsită pe noptiera ei, cu inima bătându-mi nebunește. E trecut de miezul nopții, iar liniștea casei e spartă doar de foșnetul hârtiei. Nu știu ce m-a împins să cotrobăi printre lucrurile ei, poate curiozitatea, poate dorința de a-i simți prezența mai aproape, după ce în ultima vreme ne-am îndepărtat atât de mult. Dar ceea ce am găsit acolo nu era pentru ochii mei. Testamentul mamei. Scris de mână, cu literele ei rotunde, pe care le recunosc din bilețelele de pe frigider. Începutul e simplu: „Eu, Maria Popescu, las tot ce am fiicei mele, Ana.”

Ana. Sora mea mai mare. Nu eu. Nu Ilinca. Mă uit la rândurile acelea și simt cum mi se strânge stomacul. De ce? De ce nu eu? De ce nu amândouă? Îmi amintesc toate momentele în care am simțit că Ana era preferata, dar mereu mi-am spus că exagerez, că mama ne iubește la fel. Acum, cu dovada în față, nu mai pot să mă mint.

A doua zi, la micul dejun, nu pot să mă uit la mama. Îmi tremură mâinile când îmi torn cafeaua. Ana nu e acasă, e la București, la facultate. Mama mă privește lung, dar nu spune nimic. În cele din urmă, nu mai rezist.

— De ce ai făcut asta? întreb, cu vocea sugrumată.

— Ce anume, Ilinca? se preface că nu înțelege, dar văd cum i se schimbă fața.

— Testamentul. L-am găsit. Ai scris că totul îi lași Anei. Eu ce sunt pentru tine?

Se lasă o tăcere grea. Mama își lasă lingura jos și mă privește cu ochii umezi.

— Nu trebuia să-l găsești. Nu e ceea ce crezi…

— Ba da, e exact ceea ce cred! îi răspund, ridicând vocea. Mereu ai avut-o pe Ana în față, mereu ea a fost cea bună, cea deșteaptă, cea pe care o iubești mai mult. Eu am fost mereu pe locul doi.

— Ilinca, nu e adevărat! Nu înțelegi…

— Atunci explică-mi! De ce nu suntem egale?

Mama oftează și își trece mâna prin păr. Îmi povestește, cu glas stins, că Ana a avut mereu probleme de sănătate, că a simțit nevoia să o protejeze mai mult, că a vrut să se asigure că nu va duce lipsă de nimic. Că eu sunt mai puternică, mai independentă, că nu am nevoie de ajutorul ei.

— Nu e drept, îi spun, cu lacrimi în ochi. Poate că nu am nevoie de bani sau de casă, dar am nevoie să știu că mă iubești la fel. Că nu sunt mai puțin importantă.

Din ziua aceea, nimic nu mai e la fel. Orice discuție se transformă într-o ceartă. Mama încearcă să mă apropie, să mă facă să înțeleg, dar eu nu pot. Mă simt trădată, dată la o parte. Încep să evit mesele în familie, să stau mai mult la prieteni, să nu mai răspund la telefon când mă sună. Tata observă tensiunea, dar nu știe ce să facă. Îl aud într-o seară vorbind cu mama în șoaptă:

— Poate ar trebui să schimbi testamentul…

— Nu e vorba doar de acte, îi răspunde ea. Ilinca nu mă va ierta niciodată pentru ce a simțit.

Sora mea vine acasă de sărbători. Nu știe nimic. O privesc cum râde cu mama, cum se îmbrățișează, și simt un gol în stomac. Îmi vine să țip, să-i spun totul, dar nu pot. Mă simt vinovată pentru că nu pot să fiu fericită pentru ea, pentru că nu pot să trec peste. Într-o seară, mă găsește plângând în camera mea.

— Ce s-a întâmplat, Ilinca? mă întreabă Ana, îngrijorată.

— Nimic, lasă-mă în pace!

— Ilinca, te rog…

— Tu ai totul, Ana! Totul! Eu nu am nimic!

Ana mă privește șocată. Nu înțelege. Îi spun totul, printre sughițuri. Se uită la mine, apoi la mama, care intră în cameră, atrasă de gălăgie. Se lasă o tăcere apăsătoare. Ana începe să plângă și ea.

— Nu am cerut niciodată nimic, Ilinca. Nu vreau nimic dacă asta te face să suferi.

Mama se apropie de mine și mă ia în brațe, dar eu mă trag înapoi. Nu pot. Nu încă. Poate niciodată. Mă simt ca o străină în propria familie. Toți încearcă să mă facă să înțeleg, dar nu pot să uit sentimentul de nedreptate, de respingere. Mă întreb dacă voi putea vreodată să o iert pe mama. Dacă voi putea să mă iert pe mine pentru că nu pot să trec peste.

Poate că nu e vorba despre bani sau case, ci despre iubirea pe care am simțit că nu am primit-o. Despre rănile care nu se văd, dar dor cel mai tare. Oare câți dintre noi trăim cu astfel de răni, fără să le spunem cu voce tare? Oare voi ați putea ierta?