Nora mea laudă dulcețurile mele, dar le dă mai departe: Ce fac greșit?

— Mamă Viorica, iar ai făcut dulceață de vișine? Doamne, miroase a copilărie aici!
Vocea Irinei răsună veselă în bucătăria mea mică, inundată de aburii dulci ai borcanelor proaspăt închise. Zâmbesc, deși inima mi-e grea. De când am rămas singură, după ce Ion m-a părăsit pentru o femeie mai tânără, grădina și dulceața au devenit tot ce am. Trei băieți am crescut, toți la casele lor, cu viețile lor. Rar îi văd, dar când vin, mă străduiesc să le amintesc de acasă, de copilărie, de mine.

Irina, nora mea, e mereu politicoasă. Îmi laudă dulcețurile, mă pupă pe obraz, îmi promite că va veni mai des. Dar, într-o zi, am trecut pe la vecina de la doi, tanti Lenuța, să-i duc niște ouă. Pe masa ei, ce să văd? Un borcan de dulceață cu eticheta mea, scrisă cu mâna tremurândă: „Vișine, 2023, cu drag, mama Viorica”. Am simțit cum mi se strânge stomacul. Am întrebat, cu glas stins:

— De unde ai borcanul ăsta, tanti Lenuță?

— Ah, mi l-a dat Irina, nora dumitale! Zice că faceți cea mai bună dulceață, dar ei nu prea mănâncă dulce. Să nu se strice, mi l-a dat mie.

Am plecat cu ochii în pământ, simțind că tot efortul meu e în zadar. Acasă, am stat pe marginea patului, cu borcanul gol în mână, și am plâns. Mă simțeam inutilă, ca și cum tot ce fac nu contează. De ce nu-mi spune nimeni adevărul? De ce nu-mi spun că nu le place, că nu au nevoie?

Când a venit Irina săptămâna următoare, am încercat să mă port normal. Dar nu am putut. Am întrebat-o direct:

— Irina, de ce dai dulcețurile mele mai departe? Nu vă plac? De ce nu-mi spui?

A rămas blocată, apoi a început să se scuze:

— Vai, mamă Viorica, nu e așa! Noi chiar apreciem ce faci, dar nu prea mâncăm dulce. Știi, cu regimul, cu copiii… Dar toată lumea zice că faci cea mai bună dulceață! E păcat să se strice, așa că le dau celor care se bucură de ele.

M-am uitat la ea, încercând să-i citesc adevărul în ochi. Poate că nu minte, dar tot mă doare. Pentru mine, fiecare borcan e o bucată din sufletul meu, din timpul meu, din dragostea mea. Nu e doar zahăr și fructe, e dorul de copii, e speranța că, măcar pentru câteva clipe, se vor simți din nou acasă.

Seara, l-am sunat pe fiul meu, Radu, să-l întreb direct:

— Mamă, nu e vorba că nu ne place. Dar Irina are grijă la alimentație, copiii nu au voie zahăr, eu sunt mereu pe fugă. Și, sincer, nici nu mai avem obiceiul să mâncăm dulceață pe pâine, ca pe vremuri. Dar nu te supăra, te rog. Știm cât te străduiești.

Am închis telefonul cu un nod în gât. Oare chiar așa de mult s-a schimbat lumea? Oare nu mai e loc pentru gesturile simple, pentru tradițiile noastre? Mă simțeam ca o piesă de mobilier vechi, păstrată din respect, dar fără rost.

În zilele următoare, am început să privesc altfel borcanele de pe raft. Nu mai vedeam în ele bucurie, ci o povară. Am încercat să nu mai fac atât de multe, dar mâinile mele nu se pot opri. E tot ce știu să fac, tot ce mă ține întreagă.

Într-o după-amiază, când ploua mărunt, a venit la mine vecina de la trei, Mariana, cu o pungă de mere. S-a așezat la masă și, cu o sinceritate dezarmantă, mi-a spus:

— Viorica, să nu te superi, dar am auzit că ești necăjită că lumea nu-ți apreciază dulcețurile. Să știi că pentru noi, cei singuri, borcanele tale sunt ca o mângâiere. Poate copiii tăi nu mai au nevoie, dar noi, aici, în bloc, ne bucurăm de fiecare linguriță. Nu te opri, te rog.

Am izbucnit în plâns. Poate că nu primesc aprecierea pe care mi-o doresc de la familie, dar gestul meu nu e în zadar. Poate că dragostea mea ajunge la alți oameni, care au nevoie de ea.

Totuși, nu pot să nu mă întreb: unde am greșit? De ce nu pot să-mi găsesc locul în familia mea? Oare dragostea de mamă și de soacră nu mai are valoare în lumea de azi? Sau, poate, trebuie să învăț să dăruiesc fără să aștept nimic în schimb?

Poate că nu e vina nimănui. Poate că, pur și simplu, viața merge înainte, iar eu trebuie să găsesc alte moduri de a fi utilă, de a fi iubită. Dar, uneori, mă întreb: dacă nu mai fac dulcețuri, cine o să-și mai amintească de mine?

Voi ce ați face în locul meu? Cum ați reacționa dacă ați simți că gesturile voastre de iubire nu mai sunt primite așa cum v-ați dori?