Sunt doar menajera și bucătăreasa lor – sarcina mea nu contează pentru nimeni

— Sofia, ai terminat de spălat vasele? Să nu uiți să calci cămășile lui Vlad pentru mâine! vocea ascuțită a soacrei mele, Mariana, răsună din sufragerie, acoperind zgomotul apei care curge peste farfuriile murdare. Mă opresc o clipă, îmi trag sufletul și mă uit pe fereastră la curtea mică, unde soarele apune peste dealurile satului. Mă doare spatele, burtica mi s-a întărit de la atâta stat în picioare, dar nu pot să mă plâng. Nu aici, nu în casa asta.

De când m-am mutat la Vlad, viața mea s-a schimbat radical. Înainte, la Bacău, aveam un job la librărie, prietene cu care ieșeam la cafea, o mamă care mă suna zilnic să mă întrebe dacă am mâncat. Acum, tot ce aud sunt reproșuri și cerințe. Vlad e mereu ocupat, vine târziu de la serviciu și, când ajunge, abia dacă mă întreabă cum mă simt. Pentru el, sarcina mea e ceva firesc, o etapă care trebuie trecută, nu o minune, nu o povară. Pentru părinții lui, sunt doar fata de la oraș care trebuie să se adapteze la viața de la țară, să nu facă mofturi, să nu se plângă.

— Sofia, ai pus sare în ciorbă? Că data trecută era prea fadă, mă ceartă soacra, intrând în bucătărie cu pași repezi.
— Da, am pus, Mariana, răspund încet, fără să ridic privirea.
— Să nu uiți să dai cu mopul în hol, că vine preotul la masă diseară. Și vezi să nu te plângi iar de burtă, că nu ești prima femeie care face un copil!

Mă simt mică, invizibilă, ca o umbră care se strecoară printre treburi și reproșuri. Nimeni nu mă întreabă dacă am dormit bine, dacă mă doare ceva, dacă mi-e frică. Nimeni nu-mi spune că sunt frumoasă cu burtica asta mare, că merit să mă odihnesc, să fiu răsfățată. Vlad mă sărută pe frunte, uneori, dar e absent, prins între serviciu și discuțiile cu tatăl lui despre pământuri și animale.

Într-o seară, după ce am strâns masa și am spălat ultimele farfurii, m-am așezat pe marginea patului, cu mâinile pe burtă. Am simțit o mișcare ușoară, ca o mângâiere din interior. Am început să plâng în tăcere, să nu mă audă nimeni. Mi-era dor de mama, de vocea ei caldă, de mirosul de cozonac din casa noastră. Mi-era dor să fiu văzută, să fiu iubită.

A doua zi, la micul dejun, socrul meu, Gheorghe, a trântit cana de ceai pe masă:
— Fata asta nu știe să facă ouăle cum îmi plac mie! Ce-ai făcut, Sofia, iar ai uitat?
— Îmi pare rău, încerc să mă corectez, spun încet, cu ochii în farfurie.
— Lasă, tată, că învață ea, intervine Vlad, dar vocea lui e slabă, fără vlagă.

După masă, Mariana mă ia deoparte:
— Sofia, să nu crezi că dacă ești însărcinată ai scăpat de treabă! Și eu am făcut copii și tot am muncit. Aici, fiecare are rostul lui. Dacă nu-ți convine, poți să te întorci la oraș!

Mă uit la ea și simt cum mi se strânge inima. Nu am unde să mă duc. Mama e bolnavă, nu vreau să o împovărez. Prietenele mele s-au îndepărtat, nu mai avem subiecte comune. Sunt singură, prinsă într-o viață care nu e a mea.

Seara, când Vlad vine acasă, încerc să-i spun ce simt:
— Vlad, mi-e greu. Mă doare spatele, nu mai pot să fac atâtea treburi. Poate ar trebui să vorbim cu mama ta, să mă lase să mă odihnesc mai mult.
El oftează, se uită la mine ca și cum aș fi o povară:
— Sofia, nu vreau să mă cert cu ai mei. Știi cum e mama, nu o schimbi tu. Hai, mai ai puțin, trece și asta. Toate femeile trec prin asta.

Mă simt trădată. Nu mă apără, nu mă susține. Sunt doar menajera și bucătăreasa lor, nu soția lui, nu mama copilului nostru. Mă întreb dacă așa va fi mereu, dacă voi fi mereu pe ultimul loc.

Într-o zi, după ce am leșinat în bucătărie de oboseală, Mariana a venit la mine cu un pahar de apă:
— Nu te mai preface, Sofia! Dacă nu poți să ții pasul, nu trebuia să faci copil!

Atunci am simțit că mă prăbușesc. Am sunat-o pe mama, plângând:
— Mamă, nu mai pot. Nu mă vede nimeni aici. Sunt doar o slugă. Nimeni nu mă întreabă dacă sunt bine.
Ea a oftat, vocea ei era slabă:
— Of, fata mea, știu că ți-e greu. Dar trebuie să fii tare. Pentru tine și pentru copilul tău. Nu lăsa pe nimeni să te calce în picioare.

Am închis telefonul și m-am uitat în oglindă. Chipul meu era palid, ochii umflați de plâns. Mi-am promis că o să rezist, că o să lupt pentru mine și pentru copilul meu. Dar, în fiecare zi, mă întreb: cât timp mai pot să duc singură această povară? Oare câte femei din România trăiesc aceeași poveste ca a mea, fără să fie văzute, fără să fie auzite?

Poate că nu sunt singura. Poate că, dacă aș avea curajul să vorbesc, să cer ajutor, lucrurile s-ar schimba. Dar cine mă ascultă pe mine, Sofia, fata de la oraș, pierdută într-un sat unde sarcina mea nu contează pentru nimeni?

Voi ce ați face în locul meu? Cum ați găsi puterea să mergeți mai departe când toți din jur vă tratează ca pe o umbră?