Fiica mea mi-a spus: „Plecăm mâine. Casa de la mare și mașina ta sunt vândute. Adio.”

— Mamă, să nu te superi, dar am vândut casa de la mare și mașina. Plecăm mâine în Franța. Nu mai are rost să te întorci acolo.

Vocea Angelei răsuna în telefon, rece, tăioasă, de parcă nu era copilul pe care l-am crescut cu atâta dragoste. Mă aflam în sala de așteptare a spitalului din Constanța, cu mâinile tremurânde pe poșetă, așteptând rezultatele investigațiilor la inimă. În jurul meu, oameni cu priviri pierdute, miros de dezinfectant și un ceas care ticăia prea tare. Dar nimic nu era mai asurzitor decât liniștea care s-a lăsat după cuvintele ei.

— Angela, ce-ai făcut? Cum adică ai vândut tot? Am muncit o viață pentru casa aia! Amintirile noastre, vacanțele, serile pe terasă… Cum ai putut?

— Mamă, nu mai avem bani. Eu și Vlad nu ne mai descurcăm aici. E șansa noastră. Oricum, tu nu mai poți să te ocupi de casă. E mai bine așa.

Am simțit cum mi se strânge inima. Vlad, ginerele meu, mereu nemulțumit, mereu cu planuri mari și buzunare goale. Angela, cândva fetița cu ochi mari și obraji rumeni, acum o femeie pe care abia o recunoșteam. Am simțit că mă prăbușesc. Am închis ochii și am încercat să-mi adun gândurile.

Când am ieșit din spital, am mers pe jos până la gară, fără să știu unde mă duc. Ploua mărunt, iar pașii mi se afundau în bălți. M-am oprit pe o bancă, sub un copac, și am început să plâng. O bătrânică s-a apropiat de mine.

— Ce-ai pățit, mamă? Ai nevoie de ajutor?

— Mi-am pierdut tot, doamnă. Fiica mea… mi-a vândut casa, mașina… pleacă în Franța. Nici nu știu unde să mă duc.

— Of, mamă dragă, copiii ăștia… Nu mai știu ce-i rădăcina. Eu am rămas singură de zece ani. Tot așa, băiatul meu a plecat în Italia. Nu mai vine nici de Crăciun.

Am simțit o alinare ciudată, să știu că nu sunt singură în durerea mea. Dar tot nu înțelegeam: cum a putut Angela să-mi facă una ca asta? Am crescut-o singură, după ce tatăl ei a murit într-un accident de muncă. Am renunțat la tot pentru ea: la visele mele, la tinerețe, la liniște. Am muncit douăzeci de ani la fabrica de confecții, apoi încă zece ca femeie de serviciu la școală, doar ca să-i fie ei bine. Casa de la mare era visul nostru, locul unde ne refugiam vara, unde am învățat-o să înoate, unde am râs și am plâns împreună.

M-am întors la apartamentul mic din oraș, cel pe care îl păstrasem „pentru bătrânețe”. Era gol, rece, cu pereții scorojiți și mobila veche. Am găsit pe masă o scrisoare de la Angela. Scrisul ei grăbit, fără urme de regret:

„Mamă, îmi pare rău că a trebuit să fac asta fără să te întreb. Dar nu mai aveam altă soluție. Vlad nu și-a găsit de lucru de luni de zile, iar eu nu mai suportam să trăim de pe o zi pe alta. Am găsit un contract în Franța, la cules de struguri. Casa de la mare era singura noastră șansă. Sper să mă înțelegi. Ai grijă de tine. Angela.”

Am rupt scrisoarea în bucăți. Nu voiam să aud de „înțelegere”. M-am simțit trădată, folosită, abandonată. Am început să mă cert cu mine însămi:

— Poate am greșit undeva… Poate am iubit-o prea mult, poate am fost prea slabă. Poate dacă aș fi fost mai dură, nu ar fi ajuns să mă trateze ca pe o povară. Dar cum să fii dură cu propriul copil?

Zilele au trecut greu. Vecina de la trei, doamna Lidia, a venit să mă vadă.

— Am auzit ce s-a întâmplat, Marioara. Nu te închide în casă. Hai la biserică, hai la o cafea. Nu meriți să suferi singură.

Am mers cu ea la biserică, deși nu mai credeam în nimic. Preotul vorbea despre iertare, despre răbdare, despre iubire necondiționată. Dar cum să ierți când ți se smulge totul de sub picioare?

Într-o seară, am primit un telefon de la Angela. Era târziu, vocea ei tremura.

— Mamă… Nu știu dacă poți să mă ierți. Vlad a plecat cu altă femeie, aici, în Franța. Sunt singură, nu am unde să stau. Mi-e dor de tine, mi-e dor de casă…

Am simțit un amestec de furie și milă. Aș fi vrut să-i spun că nu mai am nimic să-i ofer, că m-a golit de tot. Dar am tăcut.

— Angela, nu știu ce să-ți spun. Ai luat totul de la mine. Dar dacă ai nevoie de mine, sunt aici. Pentru că, oricât aș suferi, tot mama ta rămân.

A plâns în hohote la telefon. Am plâns și eu. Poate că nu există răspunsuri simple. Poate că iubirea de mamă e blestemul și binecuvântarea noastră.

Acum, stau la fereastra apartamentului și privesc strada pustie. Mă întreb: oare cât de mult putem ierta? Oare sacrificiul pentru copii ne face mai puternici sau ne lasă goi, la bătrânețe? Voi ce ați face în locul meu?