„Am 70 de ani și trăiesc singură. I-am întrebat pe copiii mei dacă pot să mă mut la ei, dar refuză. Nu știu cum să merg mai departe…” În multe orașe din România, singurătatea este un sentiment comun printre vârstnici. Vederea zilnică a nenumărați străini nu aduce nicio bucurie. Pentru o persoană în vârstă, aceasta este cea mai grea povară, mai ales în anii de apus ai vieții.
În casă, aerul era mai rece decât razele calde de afară. Nepotul meu, Andrei, și cu mine așteptam ca fiul meu, Mihai, să aducă bani pentru pantofi noi, dar speranța se diminua pe măsură ce orele treceau.
La vârsta de 65 de ani, Ana a decis să se căsătorească cu prietenul ei din copilărie, Mihai. În ciuda bucuriei lor, absența copiilor la ceremonie a umbrit ziua specială. Această poveste explorează complexitățile unei iubiri târzii și relațiile de familie înstrăinate.
„Ești bine?” m-a întrebat prietena mea Violeta. „Sunt copleșit de treburile casnice, pur și simplu nu găsesc timp pentru altceva. Trebuie să pun totul în ordine, dar…”
„Am început să mă gândesc la bătrânețea mea,” spune Constantin, în vârstă de 72 de ani, prietenilor săi. „Și am decis să încep să caut un cămin de bătrâni.” Constantin nu ia în considerare un cămin de stat, ci unul privat. A văzut în emisiuni cât de bine sunt tratați: mâncare bună, îngrijire non-stop, excursii regulate și condiții minunate. Plănuiește să se descurce singur.
