Acum doi ani, Andrei a murit tragic când fiica lor, Ana, avea doi ani și fiul lor, Mihai, avea patru ani. A fost lovit de o mașină în timp ce aștepta la o stație de autobuz. Acum, văduva lui, Maria, se confruntă cu presiuni constante din partea soacrei sale să rămână singură în onoarea memoriei lui Andrei.
„Ascultă-mă, fiule…” șopti mama. Fiecare cuvânt era o luptă. Boala îi secătuia încet viața. Zăcea în pat, emaciată. Pentru Mihai, părea doar o umbră a femeii care fusese odată. Fusese mereu înaltă, puternică și zâmbitoare. Dar acum… „Fiule, te rog, nu o lăsa pe Lidia… Are nevoie de cineva care să aibă grijă de ea. Nu e ca ceilalți…”
În acea zi, stăteam la stația de autobuz, așteptând autobuzul. Era surprinzător de puțină lume în jur. Doar eu și un tip care vorbea la telefon. Neavând altceva de făcut, am ascultat ce spunea el… „Da, draga mea, o să iau niște bomboane pe drum… Ce? Vrei pizza? Dar asta e în cealaltă parte a orașului… Bine, o să merg, orice pentru tine,” a spus tânărul cu o voce dulce. M-am întors
Mama mea se îmbracă deliberat în haine vechi și uzate, deși are un dulap plin de ținute noi. Ea spune: „Fericirea iubește tăcerea,” dar eu simt că trăiește pe marginea prăpastiei. Când o confrunt, ea doar repetă mantra ei. Această poveste explorează complexitatea alegerilor ei și impactul acestora asupra familiei noastre.
Un an mai târziu, Clara a rămas însărcinată și a născut fiul nostru, Beniamin. Dar apoi a lovit tragedia — iubitul meu soț, Bogdan, a murit într-un accident de mașină.
Acum douăzeci de ani, doamna Carolina era mândră de viitoarea ei noră: „Este minunată!” spunea doamna Carolina tuturor. „A absolvit facultatea, predă engleză la școală. Poate călători oriunde. E ciudat că s-a îndrăgostit de fiul meu—el e mecanic auto, autodidact, dar ce…”
L-am întâlnit pe Andrei în agitatul oraș București. Era un bucureștean get-beget cu propriul apartament, iar relația noastră s-a mutat rapid în locuința lui. Curând, am aflat că așteptam un copil, dar viața a luat o întorsătură neașteptată.
Trăiau o viață aparent armonioasă cu cei doi copii în creștere. Banii nu erau o problemă—Eugen își deschisese propria afacere, o spălătorie auto, în timp ce soția lui lucra ca tehnician de unghii. Dar sub suprafață, tensiunile mocneau.
Radu a ajuns într-un orfelinat. Am vizitat orfelinatul ca voluntari. Când am adus provizii alimentare, l-am întâlnit pentru prima dată pe acest băiat. Ne-a atras imediat atenția, așa că
Andrei și cu mine am petrecut ani de zile construind casa visurilor noastre. Este cea mai înaltă și cea mai frumoasă casă din cartier. A trebuit să lucrez în străinătate timp de 15 ani pentru a o finaliza.
