Nici eu, nici copiii mei nu vrem să o vizităm. Adevărul este că mama poate fi incredibil de aspră. Sora mea mai mare, Ioana, care locuiește în alt oraș, o vede rar. Întâlnirile noastre de familie sunt întotdeauna tensionate.
De aproape două săptămâni, sunt lipsită de grijă și afecțiune. Soțul meu, Andrei, a plecat la părinții săi și nici măcar nu a sunat. Am rămas singură cu fiica noastră, Ioana, luptându-ne cu nopțile nedormite.
Luna trecută, Elena și cu mine am participat la nunta nepoatei mele. Ceremonia a fost minunat orchestrată, iar mireasa a fost absolut radiantă. După recepția de nuntă, Elena a rămas la mine acasă, deoarece locuim în orașe diferite. A doua zi dimineața, am găsit-o pe Elena stând la fereastră, vizibil supărată. La o inspecție mai atentă, mi-am dat seama că plângea. Când am întrebat-o ce s-a întâmplat,
A trecut o săptămână, iar în noaptea în care am decis să discut despre concluziile mele cu Camelia, am găsit-o ghemuită pe canapea, acoperită neglijent cu o pătură. Casa era liniștită, Iulian dormea deja, iar lumina difuză a lămpii arunca umbre peste cameră. Am început să împărtășesc observațiile mele, descriind în detaliu orele și efortul pe care le investeam zilnic, așteptând o formă de recunoaștere sau apreciere din partea ei.
După pierderea soțului ei, Stefania s-a găsit învăluită în durere ani de zile. Se spune că timpul vindecă toate rănile, dar călătoria ei prin durere părea fără sfârșit. Incapabilă să se conecteze cu alții, în cele din urmă și-a dedicat tot timpul muncii și mai târziu, fitnessului. A fost la sala de sport unde l-a întâlnit pe Luca, o întâlnire care părea să promită un nou capitol. Dar nu fiecare poveste are un final fericit.
După ce și-a pierdut soțul devreme, Elena credea că se descurcă bine cu durerea ei, înconjurată de fiul ei și nepoții. Totuși, un cadou bine intenționat din partea nepotului ei, Andrei, a adus provocări neașteptate, dezvăluind probleme adânc înrădăcinate în cadrul familiei.
Viața în singurătate este adesea percepută ca un semn al independenței, mai ales în mediile urbane vibrante. Totuși, linia dintre singurătate și izolare uneori se estompează. Această poveste explorează viața a șase persoane în București, arătând cum traiectoriile lor de viață în singurătate au evoluat către zone neașteptate de izolare, punând sub semnul întrebării credința că a trăi singur echivalează cu o viață împlinită de libertate.
Acum, la vârsta de 60 de ani, mă găsesc trăind singură, soțul meu, Cătălin, trecând în neființă acum cinci ani. Sunt binecuvântată cu doi copii minunați, fiul meu cel mare, Sorin, și fiica mea mai mică, Ruby, împreună cu cinci nepoți. Deși toți locuim în aceeași oraș, petrec fiecare sărbătoare singură. Aceasta nu este viața de pensionare pe care mi-am imaginat-o.
