Sunt epuizată de a face totul singură – copiii mei adulți nici măcar nu mă menționează. I-am avertizat: fie mă ajută, fie vând toate bunurile și plătesc pentru un sejur la un azil de bătrâni. Eu și soțul meu ne-am dedicat viața copiilor noștri. Ne-am crescut fiul și fiica, oferindu-le tot ce ne-am putut permite. Acum, par să mă fi uitat.
Vecina mea, doamna Nora, are 68 de ani. Locuiește singură, așa că uneori o vizitez și îi aduc ceva pentru ceai. Avem conversații minunate; este foarte plăcută și îi place să vorbească despre călătoriile ei. Cu toate acestea, încearcă să nu vorbească despre familia ei. Dar într-o zi, a decis să împărtășească despre fiica ei adultă, cu care nu are deloc comunicare. Voi începe
După ce fiul meu Andrei s-a căsătorit, am început să le vizitez frecvent casa. Încercam să gătesc mese delicioase pentru ei. Păreau mulțumiți de tot, iar nora mea, Ioana, era mereu prima care se bucura de ceea ce pregăteam. Eram încântată că eforturile mele erau apreciate și că aveam o relație caldă. Dar într-o zi, când am vizitat, doar Ioana era acasă. Am avut o conversație care a schimbat totul.
Alexa își cunoștea bine fosta noră și știa cum să comunice cu ea. Totuși, nepoata ei, Gianna, nu era vinovată pentru despărțirea părinților ei, iar Alexa se lupta cu echilibrul dintre iubire și resentimente.
Lucrez la o fabrică locală, ocupând o poziție managerială cu un salariu decent care îmi acoperă nevoile și îmi permite chiar să economisesc. Fabrica este situată convenabil aproape de casa mea, făcând naveta zilnică o plăcere.
Am decis să sărbătorim ziua ei de naștere la noi acasă pentru că avem un apartament spațios cu două camere. Apartamentul fiicei mele este în renovare. Suntem doar câțiva: eu, soțul meu, soacra mea și fiul meu.
– Da, Frank ar trebui onorat cu o statuie cât timp este încă în viață. Nu doar că a crescut trei dintre copiii altcuiva, dar a și fost tatăl celui de-al patrulea! Mia a divorțat de Nathan după o relație tumultuoasă.
Fiica mea mi-a spus că pot începe să mă întâlnesc din nou doar după ce îi semnez casa. Poți să crezi așa ceva? Am trecut de cincizeci de ani, iar fiica mea, Ana, face aceste cereri.
– „Doar 300 de lei, e prea mult să cer? Mereu ai spus că nu ai nimic pentru mine, și acum trebuie să mă târăsc în genunchi și să cerșesc.”
Nu, își amintește de noi, nu lasă apartamentul descuiat și nu rătăcește fără scop. Pare bine, dar s-a convins că vreau să-i iau banii.
– Nici măcar nu îl cheamă pe nume, doar spune, „Tipul ăla al tău…” – nimic altceva. Indiferent de câte ori i-am cerut să-l trateze normal.
Crescând, eu și sora mea ne certam adesea. Ea este cu trei ani mai mică decât mine, iar părinții noștri, în special mama, luau aproape întotdeauna partea ei. Școala era puțin mai ușoară: fără părinți în preajmă, ceilalți copii mă înțelegeau și o criticau adesea pe Victoria pentru aroganța și vanitatea ei. Nu trecea o zi fără ca ea să-mi batjocorească înfățișarea.
