Sunt Ana, o mamă pentru prima dată la 31 de ani, și am descoperit că drumul către maternitate a fost mai dificil decât mi-am imaginat. Deși am încercat să îmi exprim nevoile, soțul meu a ales să se bazeze pe familia lui în loc să fie alături de mine. Prietena mea cea mai bună a sugerat că eu sunt de vină.
Există o vorbă, „Ochii care nu se văd, se uită.” Îmi amintesc adesea de acest lucru după conversațiile cu mama mea. Se pare că a uitat că are o fiică, nu doar un fiu. Cel puțin, așa se comportă. După ce am absolvit liceul, am plecat din micul nostru oraș. Nu vedeam niciun viitor pentru mine acolo, așa că mi-am făcut bagajele și am plecat.
După ce m-am întors la muncă din concediul de maternitate, a trebuit să jonglez cu două ture, temându-mă că Andrei mă va părăsi curând. Această teamă a persistat până când
Când fiica ei, Ana, avea 15 ani, Gabriela s-a despărțit de soțul ei. Timp de peste un deceniu, a trăit fără un bărbat, a mers la întâlniri, dar a refuzat mereu propunerile.
