Soțul meu, zgârcitul: Poți iubi pe cineva care numără fiecare leu?

— Ioana, iar ai lăsat lumina aprinsă la baie! Crezi că plătesc curentul degeaba?
Vocea lui Doru răsună ca un tunet în apartamentul nostru mic din cartierul Titan. Mă opresc din spălatul vaselor, cu mâinile ude și inima strânsă. Nu e prima dată când aud reproșul ăsta, dar de fiecare dată doare la fel. Mă uit la el, cu ochii lui cenușii și sprâncenele încruntate, și mă întreb când a devenit banii mai importanți decât mine.

— Doru, e doar o lumină… am uitat, îmi pare rău, îi spun încet, dar știu că nu contează. Pentru el, fiecare leu risipit e o tragedie. Pentru mine, fiecare ceartă e o rană nouă.

Au trecut șapte ani de când ne-am căsătorit. La început, zgârcenia lui părea doar o grijă firească pentru viitor. Îmi spunea mereu: „Ioana, trebuie să strângem bani, nu știm ce aduce ziua de mâine.” Am crezut că mă protejează. Dar cu timpul, am început să simt că nu mă protejează, ci mă sufocă.

Îmi amintesc prima noastră vacanță împreună, la mare. Am stat într-o garsonieră ieftină, cu pereți subțiri și duș rece. Când am vrut să mergem la restaurant, mi-a spus: „Mai bine luăm o conservă și mâncăm pe plajă.” Atunci am râs, crezând că e o aventură. Acum, fiecare gest de genul ăsta mă face să simt că nu merit mai mult.

Mama mea, Elena, a observat schimbarea din mine. Într-o seară, după ce Doru a plecat la serviciu de noapte, m-a sunat:

— Ioana, tu ești bine? Te văd tot mai tristă…

— Sunt bine, mamă. Doar obosită.

— Nu-mi spune mie povești. Ce se întâmplă între tine și Doru?

Am vrut să-i spun adevărul: că nu mai pot să respir în casa asta unde totul se măsoară în bani. Dar n-am avut curaj. Mi-era rușine că nu pot să-mi salvez propria căsnicie.

Într-o zi, am găsit într-un sertar un carnețel în care Doru nota fiecare cheltuială: „Pâine – 3 lei. Lapte – 7 lei. Pastă de dinți – 10 lei.” Totul era calculat la sânge. Când i-am cerut bani pentru o rochie nouă pentru botezul nepoatei mele, a făcut un calcul rapid și mi-a spus:

— Nu avem nevoie de haine noi pentru o zi. Poți purta rochia aia albastră de acum doi ani.

Atunci am simțit cum ceva se rupe în mine. Nu era vorba despre rochie. Era despre faptul că nu conta ce-mi doream eu. Că visurile mele erau mereu pe ultimul loc.

Prietenii noștri au început să ne evite. La fiecare ieșire la terasă, Doru făcea scandal când venea nota:

— De ce să plătim noi și pentru ceilalți? Eu am băut doar apă minerală!

M-am simțit umilită de atâtea ori încât am început să refuz invitațiile. Mai bine stau acasă decât să mă fac de râs.

Într-o seară ploioasă de noiembrie, am avut curajul să-i spun ce simt:

— Doru, nu mai pot trăi așa. Simt că nu contez pentru tine deloc.

S-a uitat la mine ca și cum i-aș fi cerut luna de pe cer:

— Ioana, tu nu înțelegi! Dacă nu eram eu atent la bani, eram acum pe drumuri! Toată lumea cheltuie aiurea și apoi se plânge!

— Dar eu nu vreau să trăiesc ca un prizonier! Vreau să mă bucur de viață! Vreau să merg la teatru, să ies cu prietenele mele fără să-mi fie rușine!

A tăcut mult timp. Apoi a spus încet:

— Dacă nu-ți convine… poți pleca.

Am simțit cum mi se taie picioarele. Să plec? Unde? Cu ce bani? Tot ce aveam era legat de el. Salariul meu de educatoare abia îmi ajungea pentru strictul necesar.

În acea noapte n-am dormit deloc. M-am gândit la toate momentele frumoase dintre noi: cum m-a cerut în căsătorie pe malul lacului Herăstrău, cum dansam împreună în bucătărie când încă nu ne păsa de facturi sau economii. Unde dispăruse omul acela?

A doua zi dimineață, am găsit pe masă un bilet: „Am plecat la serviciu. Să nu uiți să stingi lumina.”

Am izbucnit în plâns. Am sunat-o pe mama:

— Mamă… cred că vreau să divorțez.

A venit imediat la mine și m-a luat în brațe:

— Ioana, tu meriți să fii fericită. Nu te teme de nimic.

Au urmat zile grele. Doru a refuzat orice discuție despre sentimente sau schimbare:

— Asta sunt eu! Dacă nu-ți place, e problema ta!

Am început să strâng bani pe ascuns. Am vândut bijuterii vechi primite de la bunica și am pus fiecare leu într-o cutie ascunsă sub pat. Într-o dimineață friguroasă de februarie, mi-am făcut bagajele și am plecat la mama.

Doru n-a venit după mine. N-a dat niciun semn timp de două luni. Apoi mi-a trimis un mesaj sec: „Când vii să-ți iei restul lucrurilor?”

Acum stau în camera mea din copilărie și încerc să-mi reconstruiesc viața. Încerc să-mi amintesc cine sunt fără frica de a cheltui un leu în plus sau de a fi certată pentru orice gest mărunt.

Uneori mă întreb dacă iubirea poate supraviețui atunci când banii devin mai importanți decât sufletul omului de lângă tine. Poate fi salvat un astfel de mariaj? Sau uneori despărțirea e singura cale spre libertate?

Voi ce ați fi făcut în locul meu? Credeți că zgârcenia poate distruge iubirea?