Umbra unei mame: Povestea Marianei, femeia care a trăit ca Mihai

— Nu mai pot, Doamne, nu mai pot! — am șoptit cu voce stinsă, privind spre fereastra aburită a bucătăriei. Era ora cinci dimineața, iar blocul nostru cenușiu din Drumul Taberei părea înghițit de ceață. M-am uitat la ceas: peste două ore trebuia să o trezesc pe Ilinca pentru școală. Am tras adânc aer în piept, încercând să-mi opresc tremurul mâinilor. De treizeci și cinci de ani trăiam cu frica în sân, ascunzându-mi adevărata identitate sub hainele largi și vocea groasă pe care o exersasem în fața oglinzii.

— Mihai, iar nu ai cumpărat lapte! — s-a auzit vocea vecinei, tanti Viorica, bătând în țeava caloriferului. Am tresărit. Pentru ea și pentru toți ceilalți eram Mihai, bărbatul tăcut care își creștea singur fata după ce „soția” murise într-un accident de mașină. Nimeni nu bănuia că sub hainele acelea bărbătești se ascundea Mariana, femeia care renunțase la tot pentru a-și proteja copilul.

Mi-am amintit de ziua în care am luat decizia asta. Aveam douăzeci și trei de ani, eram însărcinată și singură. Tatăl Ilincăi, Radu, dispăruse fără urmă când i-am spus că voi păstra copilul. Părinții mei m-au renegat: „O să ne faci de râsul cartierului! Cum să crești un copil fără bărbat?” Într-o noapte, după ce am plâns ore în șir pe banca din fața blocului, mi-am tuns părul scurt, mi-am pus hainele fratelui meu și am devenit Mihai. Așa am reușit să găsesc un loc de muncă la fabrica de mobilă — nimeni nu angaja femei singure cu copii mici pe vremea aceea.

Anii au trecut greu. Fiecare zi era o piesă de teatru. La serviciu, colegii mă luau peste picior: „Hai, Mihai, când îți găsești și tu o muiere?” Zâmbeam forțat și schimbam subiectul. Acasă, Ilinca mă întreba uneori: „Tati, de ce nu avem poze cu mama?” Îi spuneam că mama ei a fost prea bolnavă ca să facem poze împreună. Îmi mușcam buzele până la sânge ca să nu plâng.

Când Ilinca a intrat la liceu, a început să pună întrebări tot mai incomode:
— Tati, tu nu ai avut niciodată o iubită? Nu vrei să fii fericit?
Am simțit cum mă sufoc. Cum să-i spun că eu însămi eram mama ei? Că toată viața mea fusese o minciună construită pentru ea?

Într-o seară, după ce s-a întors de la școală cu ochii roșii de plâns, am încercat să-i vorbesc:
— Ilinca, vreau să-ți spun ceva important…
— Lasă-mă! — mi-a strigat ea. — Toți colegii râd de mine că nu am mamă! Că ești ciudat!
Am simțit cum mi se rupe inima. Am vrut să-i spun adevărul atunci, dar m-am temut că mă va urî.

Au trecut anii. Ilinca a terminat facultatea și s-a mutat cu chirie. Ne vedeam rar. Într-o zi m-a sunat plângând:
— Tati… cred că sunt însărcinată și nu știu ce să fac.
Am simțit cum trecutul mă lovește din nou. I-am spus doar atât:
— Orice ai decide, eu sunt aici pentru tine.

După ce a născut-o pe Mara, Ilinca a venit acasă cu fetița în brațe. Am privit-o cum îi mângâie părul copilului și mi-am dat seama cât de mult îmi lipsise apropierea asta. În acea noapte am stat trează până târziu, scriind o scrisoare pe care am ascuns-o în sertarul cu acte:

„Dragă Ilinca,
Sunt mama ta. M-am ascuns sub numele de Mihai ca să te pot crește fără să fim judecate sau despărțite. Tot ce am făcut a fost din dragoste pentru tine.”

Nu am avut curajul să-i dau scrisoarea niciodată.

Acum sunt bătrână. Blocul nostru e la fel de gri ca atunci când eram tânără. Ilinca vine uneori cu Mara și mă strigă „tati”, iar eu zâmbesc amar. Mă întreb dacă sacrificiul meu a avut vreun rost sau dacă ar fi trebuit să risc și să fiu eu însămi.

Oare cât valorează adevărul într-o lume care te obligă să trăiești în minciună? Și câte mame mai trăiesc astăzi ascunse în umbra propriului sacrificiu?