Un telefon care mi-a schimbat viața – Povestea Anei din București

— Ana, trebuie să-ți spun ceva, dar nu la telefon. Vreau să ne vedem. Vocea Ioanei, cea mai bună prietenă a mea încă din liceu, tremura. Era ora 22:30 și tocmai terminasem de pus vasele la loc după cină. Radu era în sufragerie, cu ochii în laptop, iar copiii dormeau deja. Am simțit un fior rece pe șira spinării. Ce putea fi atât de urgent?

Am ieșit pe balcon, cu telefonul lipit de ureche. — Ioana, m-ai speriat. Ce s-a întâmplat? — Ana, nu pot să-ți spun acum. Te rog, vino la mine. Acum. Am simțit că mi se strânge inima. M-am uitat spre sufragerie; Radu nici nu m-a observat când am ieșit pe ușă.

Pe drum spre Ioana, mintea mi se învârtea în cercuri. Oare ce putea fi? Un accident? Cineva bolnav? Dar când am intrat în apartamentul ei și am văzut-o plângând, cu ochii umflați și fața palidă, am știut că e ceva grav.

— Ana, nu știu cum să-ți spun… dar trebuie să știi. L-am văzut pe Radu… cu altă femeie. Nu doar o dată. De câteva luni. Am crezut că poate mă înșel, dar azi i-am văzut împreună la mall, ținându-se de mână.

Am simțit cum tot aerul din cameră dispare. M-am așezat pe canapea, incapabilă să articulez vreun cuvânt. Ioana a continuat să vorbească, dar nu mai auzeam nimic. În mintea mea răsunau doar cuvintele: „Radu… cu altă femeie… de câteva luni”.

Când am ajuns acasă, Radu dormea deja. M-am uitat la el și nu l-am mai recunoscut. Chipul lui liniștit părea al unui străin. M-am gândit la cei 14 ani împreună, la copiii noștri, la toate promisiunile făcute și nerespectate.

A doua zi dimineață, l-am privit cum își bea cafeaua ca și cum nimic nu s-ar fi întâmplat. — Radu, trebuie să vorbim. S-a uitat la mine surprins, apoi a lăsat ceașca jos. — Ce s-a întâmplat? — Tu să-mi spui ce s-a întâmplat! Cine e femeia cu care te-ai văzut la mall?

A tăcut preț de câteva secunde care mi s-au părut o eternitate. — Ana… nu e ceea ce crezi… — Nu mă minți! Ioana v-a văzut! De câte luni mă minți? Cine e ea?

A oftat adânc și a început să vorbească încet, ca și cum fiecare cuvânt îl durea: — O cheamă Simona. Ne-am cunoscut la serviciu… Nu știu cum s-a întâmplat. Nu am vrut să te rănesc.

M-am ridicat brusc de la masă. — Nu ai vrut să mă rănești? Dar ce ai făcut atunci? Cum ai putut să vii acasă la mine, la copiii tăi, după ce ai fost cu ea?

Radu a încercat să se apropie de mine, dar m-am tras înapoi. — Te rog, Ana… Hai să vorbim ca doi oameni maturi… — Nu mai avem ce vorbi! Ai distrus totul!

În zilele care au urmat, casa noastră s-a transformat într-un câmp de luptă tăcut. Copiii simțeau tensiunea și mă întrebau mereu de ce tata nu mai stă cu noi la masă sau de ce eu plâng noaptea în bucătărie.

Mama mea a venit într-o zi pe neașteptate și m-a găsit plângând pe podea, cu capul între mâini. — Ana, trebuie să fii tare pentru copii! Nu lăsa o femeie să-ți ia viața! Dar eu nu voiam să fiu tare. Voiam doar să mă trezesc din coșmarul ăsta.

Radu a încercat să repare lucrurile: flori, mesaje lungi, promisiuni că se va schimba. Dar fiecare gest al lui îmi amintea de trădare. Într-o seară, după ce copiii au adormit, am avut o discuție lungă.

— Ana, vreau să încercăm din nou. Pentru copii… pentru noi… — Pentru noi? Sau pentru tine? Pentru liniștea ta? Eu nu mai pot avea încredere în tine!

— Știu că am greșit. Dar nu vreau să pierd familia asta…

— Familia asta ai pierdut-o când ai ales-o pe Simona! Eu nu sunt o opțiune de rezervă!

Am decis să ne separăm pentru o vreme. Copiii au rămas cu mine, iar Radu venea doar în weekenduri. Fiecare despărțire era un chin pentru ei și pentru mine.

Prietenii au început să mă evite sau să mă privească cu milă. La serviciu abia reușeam să mă concentrez; șeful meu, domnul Popescu, m-a chemat într-o zi la el în birou:

— Ana, dacă ai nevoie de timp liber sau de ajutor… te rog să-mi spui.

Am simțit pentru prima dată că cineva chiar mă vedea pe mine, nu doar drama mea.

Au trecut luni de zile până când am reușit să respir din nou fără durere. Am început să merg la terapie și să-mi dau voie să plâng fără rușine.

Într-o zi ploioasă de toamnă, am primit un mesaj de la Radu: „Îmi pare rău pentru tot răul făcut. Sper ca într-o zi să mă ierți.” Nu i-am răspuns imediat. Poate niciodată n-o s-o fac.

Acum stau pe același balcon unde am primit acel telefon care mi-a schimbat viața și mă gândesc: Oare chiar putem ierta trădarea? Oare merită să mai avem încredere în cineva după ce am fost zdrobiți? Voi ce ați face în locul meu?