Întotdeauna pe locul doi: Viața mea în umbra familiei lui Vlad

— Iar te sună maică-ta? am întrebat, încercând să-mi ascund iritarea, deși știam că vocea mi-a tremurat ușor.

Vlad s-a uitat la mine cu ochii lui obosiți, ridicând telefonul la ureche. — Scuză-mă, Marta, trebuie să răspund. E ceva urgent, cred.

Am rămas cu furculița suspendată deasupra farfuriei, privind cum ciorba se răcește. Era a treia oară săptămâna asta când cina noastră se transforma într-o conversație telefonică interminabilă cu mama lui Vlad. De fiecare dată era altceva: ba că i s-a stricat centrala, ba că nu găsește rețeta pentru cozonac, ba că fratele lui, Radu, are nevoie de bani pentru facultate.

M-am ridicat încet de la masă și am început să strâng vasele. Din bucătărie, auzeam vocea lui Vlad, calmă și caldă, așa cum nu mai era demult cu mine. — Da, mamă… Da, vin mâine dimineață. Nu, nu deranjezi… Da, îi spun și lui Radu să nu se streseze…

Am simțit un nod în gât. M-am sprijinit de chiuvetă și am lăsat apa să curgă peste mâini mai mult decât era nevoie. M-am întrebat din nou: când a devenit relația noastră o anexă la problemele familiei lui Vlad?

Când am început să fim împreună, Vlad era altfel. Ieșeam la plimbări lungi prin Herăstrău, râdeam din orice prostie și visam la o viață împreună. Dar după ce tatăl lui a murit, totul s-a schimbat. Vlad a devenit stâlpul familiei: pentru mama lui era sprijinul de nădejde, pentru Radu un fel de tată surogat. Iar eu? Eu eram acolo să-l ascult când venea acasă frânt, să-i gătesc ceva cald și să-i spun că totul va fi bine.

— Marta, îmi pare rău… a spus el după ce a închis telefonul. Știu că te deranjează, dar nu pot s-o las singură. E mama…

— Știu că e mama ta, Vlad. Dar eu cine sunt? Am întrebat fără să-l privesc.

A tăcut. Și tăcerea aia m-a durut mai tare decât orice ceartă.

În serile următoare, Vlad a fost tot mai absent. Îl vedeam cum se uită la telefon din cinci în cinci minute, cum tresare la fiecare notificare. Într-o noapte, pe la două, l-am găsit pe balcon vorbind în șoaptă cu Radu despre niște bani pierduți la pariuri sportive. M-am simțit invizibilă în propria mea casă.

Am încercat să vorbesc cu el. — Vlad, nu mai pot așa. Simt că nu mai exist pentru tine decât atunci când ai nevoie de cineva care să te asculte sau să-ți facă o supă caldă.

— Nu e adevărat! a protestat el. Dar ce vrei să fac? Să-mi las familia baltă?

— Nu! Dar vreau să fim și noi o familie! Vreau să contez și eu!

A dat din umeri neputincios. — Nu înțelegi… Ei chiar au nevoie de mine.

— Și eu?

Nu mi-a răspuns.

Au trecut luni întregi în care am trăit ca două umbre sub același acoperiș. Îmi făceam planuri singură: mergeam la film cu prietenele mele, ieșeam la cafea cu colega mea de la birou, Irina, care mă întreba mereu: „De ce stai cu el dacă te face să suferi?”

Nu știam ce să-i răspund. Îl iubeam pe Vlad. Îl iubeam pe omul care fusese cândva lângă mine cu adevărat. Dar nu știam dacă omul ăla mai există.

Într-o seară ploioasă de noiembrie, am ajuns acasă și am găsit-o pe mama lui Vlad în sufrageria noastră. Plângea și își frângea mâinile. Vlad îi făcea ceai și o mângâia pe umăr.

— Ce s-a întâmplat? am întrebat încet.

— Radu a dispărut de acasă de două zile… Nu răspunde la telefon… a spus ea printre suspine.

Vlad s-a ridicat brusc: — Trebuie să mergem la poliție! Marta, rămâi cu mama!

Am rămas singură cu femeia care îmi invadase viața fără să vrea. Am încercat s-o liniștesc, dar simțeam că nu mai am putere nici pentru mine.

Când Vlad s-a întors târziu în noapte, l-am găsit pe hol cu ochii roșii și hainele ude leoarcă.

— L-au găsit pe Radu… Era beat într-un bar din Rahova… Totul e bine acum…

L-am îmbrățișat fără să spun nimic. În clipa aia am simțit că nu mai pot lupta cu fantomele familiei lui.

În zilele următoare am început să mă gândesc serios la despărțire. Am vorbit cu mama mea la telefon:

— Marta, tu meriți să fii fericită! Nu poți trăi mereu pentru alții…

Dar despărțirea nu e niciodată ușoară când încă iubești.

Într-o dimineață, i-am spus lui Vlad:

— Trebuie să alegi: ori suntem noi o familie și încercăm să ne construim viața noastră, ori rămânem prizonierii problemelor celorlalți.

S-a uitat lung la mine și am văzut pentru prima dată frica în ochii lui.

— Nu pot să aleg… Nu pot s-o las pe mama singură…

Atunci am știut că răspunsul îl aveam deja.

Mi-am făcut bagajele într-o liniște apăsătoare. Vlad m-a privit fără să spună nimic. Am ieșit pe ușă cu inima frântă, dar cu sentimentul că mă regăsesc pe mine însămi după ani de umbrire.

Acum scriu aceste rânduri dintr-o garsonieră micuță din București. Încerc să-mi reconstruiesc viața pas cu pas. Încerc să mă iert că am stat atât de mult pe locul doi.

Mă întreb adesea: câți dintre noi trăim viețile altora și uităm de noi? Câți ne sacrificăm fericirea pentru niște promisiuni care nu ne aparțin? Poate că e timpul să vorbim despre asta.