Urme străine în zăpada din Făgăraș: Povestea unei familii și a unei încrederi pierdute

— Nu mai inventa, Ioana! Ești obosită, ai nevoie de odihnă, nu să vezi fantome prin curte! vocea lui Radu, soțul meu, răsuna tăios în bucătăria mică, unde aburii de la ceai se amestecau cu mirosul de lemn ars. M-am uitat la el, cu mâinile tremurând pe cana fierbinte. În ochii lui nu era nici urmă de îngrijorare, doar iritare.

— Nu inventez nimic! Am văzut urmele azi-dimineață, lângă cotețul găinilor. Erau mari, ca de bărbat, dar nu semănau cu ale tale sau ale lui Vlad. Și nici cu ale copiilor!

Radu a oftat și s-a ridicat brusc de la masă. — Poate au fost niște copii din sat. Sau vreun bețiv care s-a rătăcit. Nu mai face atâta caz!

Am rămas singură în bucătărie, cu inima bătându-mi nebunește. De două nopți nu dormeam bine. De când zăpada acoperise satul nostru din Făgăraș, liniștea era spartă doar de vânt și de lătratul câinilor. Dar azi-noapte, câinele nostru, Azor, nu lătrase deloc. Și totuși, urmele erau acolo.

Am încercat să le arăt și copiilor. Maria, fiica mea cea mare, a râs: — Mamă, poate ai visat! Cine să umble pe la noi pe frigul ăsta?

Vlad, băiatul meu de 16 ani, nici măcar nu s-a uitat la mine. Era prea ocupat cu telefonul lui vechi, încercând să prindă semnal ca să vorbească cu prietena lui din oraș.

M-am simțit ca o străină în propria casă. Nici măcar vecina mea, tanti Lenuța, nu m-a luat în serios: — Ioană dragă, lasă prostiile! Dacă era cineva rău, ne-ar fi spart deja casa. Ești prea stresată cu toate grijile astea.

Dar eu știam ce am văzut. Și mai știam că ceva nu era în regulă. În noaptea următoare am stat trează până târziu, ascultând fiecare scârțâit al casei bătrânești. La un moment dat, am auzit pași afară. M-am ridicat încet și am tras perdeaua la o parte. În lumina slabă a lunii, am zărit o siluetă mișcându-se printre pomii din grădină.

Mi-am ținut respirația și am simțit cum frica mă paralizează. Am vrut să-l trezesc pe Radu, dar mi-am amintit de privirea lui disprețuitoare. Am rămas nemișcată până când silueta a dispărut printre copaci.

Dimineața am ieșit afară și am găsit din nou urme proaspete în zăpadă. M-am dus direct la Radu:

— Vino să vezi! Acum sunt încă vizibile!

A ieșit bombănind și s-a uitat la urme fără prea mult interes.

— Poate e vreun animal mai mare… sau cine știe? Nu mai insista!

M-am simțit trădată. Nu doar că nu mă credea nimeni, dar părea că nici nu le pasă. În acea zi am început să mă întreb dacă nu cumva chiar eu greșesc. Dacă nu cumva mintea mea obosită îmi joacă feste.

Dar în noaptea următoare s-a întâmplat ceva ce nu voi uita niciodată. Pe la ora două am auzit un zgomot puternic la ușa de la magazie. Am coborât tiptil și am văzut că ușa era deschisă larg. În interior, toate lucrurile erau răvășite: sacii cu cartofi erau aruncați pe jos, iar o lanternă veche dispăruse.

Am alergat sus și l-am trezit pe Radu:

— Au intrat peste noi! Ți-am spus că nu inventez!

De data asta m-a privit altfel — cu teamă și rușine.

— Suna la poliție! i-am spus tremurând.

A venit un polițist tânăr din satul vecin, Mihai Popescu. A notat totul într-un carnețel și a dat din cap:

— Au mai fost plângeri de furturi prin zonă. Dar nimeni n-a văzut nimic concret.

În zilele următoare, tensiunea din casă a crescut. Radu era nervos și tăcut; copiii mă priveau cu suspiciune, ca și cum eu aș fi atras necazurile asupra noastră.

Într-o seară, Maria a izbucnit:

— De ce nu poți să fii ca alte mame? Să nu te mai temi de orice umbră?

Am simțit cum mi se rupe sufletul.

— Pentru că eu văd ce alții nu vor să vadă! Pentru că dacă nu mă tem eu pentru voi, cine s-o facă?

A doua zi am găsit un bilet mototolit sub ușa casei: „Nu te mai băga unde nu-ți fierbe oala.” Scrisul era necunoscut. Am simțit un fior rece pe șira spinării.

Am mers la poliție cu biletul, dar Mihai a dat din umeri:

— Poate e doar o glumă proastă…

În acea noapte am decis să stau de pază cu Azor lângă mine. Pe la trei dimineața am auzit pași grei în curte. Am ieșit cu lanterna și am strigat:

— Cine e acolo?

O umbră s-a strecurat printre pomi și a dispărut spre pădure.

A doua zi dimineață am găsit urme clare de bocanci mari care duceau spre marginea satului. Am făcut poze cu telefonul și le-am arătat familiei.

Radu s-a uitat lung la mine:

— Îmi pare rău că nu te-am crezut…

Dar răul fusese deja făcut. Între noi se ridicase un zid invizibil de neîncredere și teamă.

În zilele următoare s-au aflat mai multe: hoțul era un tânăr din satul vecin care fura din gospodării ca să-și întrețină familia bolnavă. Când l-au prins, oamenii au început să vorbească despre cât de greu e să trăiești la țară când nimeni nu te ajută și fiecare e pe cont propriu.

Familia mea a încercat să repare lucrurile: Radu mi-a adus flori de câmp și copiii au început să mă asculte mai mult. Dar rana rămânea acolo — rana neîncrederii.

M-am întrebat adesea: cât valorează adevărul tău când nimeni nu vrea să-l audă? Și cât de greu e să-ți recapeți locul într-o familie care te-a privit ca pe o străină?